De obicei, în martie, ne mergea bine. Asta a fost prima propoziție care mi-a venit în cap când am decis să mă ridic de pe fotoliu, spre a mă îndrepta spre locul de unde scriu acum acest text.
Probabil că nevoia mea era să scriu despre un „noi”, oricum s-ar fi descris el la această dată, fie el alterat, descompus, lipsit de amenitate, înfrânt, polarizant, degradat, în egală măsură, perfect, și, peste toate, etern. Dar noi este o zonă aproape protejată, peste care pui tifon, cataplasme, gheață, îi controlezi temperatura, o umezești, faci tot ce poți să o conservi. Istoricitatea ne omoară, zice acum o voce a unui cititor miștocar. Fata asta n-are treabă!
Fata are treabă, dar de dimineață fata a ascultat Be More – S.S. Nu doar că piesa a uns-o pe vene, dar și-a zis, în timp ce broda (că ți-am zis că fata are treabă), o considerație: există oameni mult mai prezenți în absență. Și apoi fata și-a văzut de treabă.
Norma impune omagiul femeii în luna martie, norma statuează ce și cum și când să și când să nu. Dar cât de învinuită să fiu dacă azi, acum, voi scrie despre bărbați? Glosez: nu pot vedea femeia în lipsa bărbatului. Ar fi ca și cum ai sta pe o plajă și ai ignora nisipul. Sotang zicea o chestie mișto, pe care o dau la fileu: cel mai frumos lucru într-un bărbat viril este un element feminin, cel mai frumos lucru într-o femeie feminină este un element masculin.
Și aș fi acceptat și norma, dacă martie nu s-ar fi transformat într-o ideologie, deziderat, all season. O societate care nu operează la baza sistemului, dând șansă egalității, și care doar schimbă bărbatul cu femeia ca dominant rămâne tot o societate dezechilibrată.
Nu e nimic superior în a fi femeie, cum nu e nimic superior în a fi bărbat. Și cu asta închei din poignet orice parțială justificare a modului meu de gândire.
Îmi plac femeile care poartă floare la rever, dar nu pretind că le știu pe toate, la fel cum îmi plac bărbații imprudenți, dar care se tem de păianjeni.
Și totuși, azi, voi scrie despre bărbați și fragilitatea lor, pe care femeile au numit-o slăbiciune, după care, forțați să și-o reprime, femeile i-au numit, pe nedrept, insensibili.
Despre ratare ca formă de superioritate vorbiserăm preț de un Lucky Strike, în fața ușii care se deschidea la cinci minute, cât să ai ocazia să spui că tremuratul este doar un efect al frigului. Minunea naturii!
Așa cum și M., unul dintre cei mai șarmanți bărbați ai Bucureștiului anilor ’90, afirma că superioritate este să poți face ce alții nu. Măcar M. dovedea asta, seară de seară, în club, venind la braț cu o tipă supraponderală, fără dinți, pe care o săruta, întotdeauna cu ochii închiși.
Fuma rezemat de ușă, spunând că noaptea îl regenerează, că suntem complet incapabili, în aceeași măsură, să arbitrăm un eventual atașament, că în economia promisiunilor nu ar trebui să se intervină, că Gio Ponti era șmecher. Purta o helancă neagră peste oasele subțiri și vorbea cu ton egal orice, din registrul sentimental intra rapid în muzica de film, la cum se simte vântul în câmpie și la azulejos. Ai palme crețe ca de bebeluș, mi-a spus, și ești foarte frumoasă. Și știi ce? Ce-ți reprimi se coagulează și e cu atât mai rău cu cât autodenunțul nu se petrece scurt, la obiect, fără întârziere pe text. Ține bine minte asta! Și în lipsa curajului, am zis că e frig și că asta mă încordează, în loc de: mă tem să nu, darling, be more!
Falsul cinism în încercarea de a-și reabilita reputația îi iese la fel de bine ca entuziasmul la orele amiezii, asta mi-am spus atunci, plăcându-mi teribil această strategie copilărească, la care recursese.
Îmi plac stângăciile unui bărbat și mâna dusă la ochi când ceva e pe cale să-l deconspire. Kieslowski face mișcarea asta aproape de perfecțiune, Beckett ține inelarul pliat și degetul mic întins la coada ochiului, Roland Barthes fumează cu degetele perfect întinse oblic, Cocteau are mâini maladive, splendide, subțiri și lipsite de virilitate, Gahan își răsucește mâna de la încheietura palmei, ca un gest al dominației peste care alunecă nesiguranța.
„Apreciați doar bărbații cu atașament ambivalent, incomozi, care nu cadrează cu standardele epocii, cu care pleci, dar fără a ști dacă vei atinge pământul”, mi-a reproșat cândva o doamnă, între două zâmbete și o mână condescendentă, pe braț.
Aș fi putut apela la o ripostă robustă, erudit elaborată, dar am preferat să zic în gând: doamnă, mie mi-au plăcut întotdeauna golanii citiți și am răspuns prin singurul gest pe care știu să-l fac, în caz de control al pornirilor, băgându-mi mâna între ureche și umăr. Mi-am simțit pielea caldă și mirosul ei, pe gura gulerului înalt în care îmi proptisem niște cercei dintr-un annus mirabilis, prin care am trecut ca prin fum.
Cassel, când e Georgio, îmi place. Îmi place și când nu e, dar Georgio merge pe plajă în costum, cu pantalonii și mânecile suflecate, Georgio ia spontan tava chelnerului și servește clienții cu naturalețe, Georgio știe că, de fapt, de un om te desparți din aceleași motive care te-au atras în primă instanță, Georgio e spumos și trist, e jovial și brutal, peste toate pune tandrețe și viciu și niciodată Georgio nu ar considera lașitatea un act de curaj.
Dar cine mai are nevoie de Georgio, azi, este întrebarea care se întrezărește din perspectiva decalajului dintre standardele vechi și nevoile actuale?
Lui Georgio i se cer, astăzi, alte competențe: putere și potență financiară, piele fină și sprâncene perfecte, manichiură și rafinament, punctualitate și commitment, grijă pentru ficatul propriu și pentru costumele sur mesure, pectorali și nicio impolitețe, tandrețe ca în filmele de la mall și mici atenții cât mai costisitoare. La schimb, lui Georgio i se dă iluzia că deține o femeie perfectă.