Ce spun mamele când se plâng de epuizare, știm. Motivele par destul de asemănătoare, iar soluțiile lor, imposibil de aplicat în vârtejul cotidian de responsabilități impuse de serviciu, dar și de viața de familie. Despre echilibrul dintre cele două ipostaze, de mamă și femeie cu o carieră în care a investit ani de muncă ne vorbește Alina Pop (foto), psihoterapeut specializat în burn out-ul parental.
Există șanse reale de reușită pentru a găsi echilibrul între viața de familie și carieră?
Cred cu tărie că avem șanse să găsim un echilibru între cele două roluri. Dar nu un echilibru static, un timp divizat în mod egal pentru fiecare ipostază. Această formă idealizată a echilibrului pune mai mult piedici femeilor. Este nevoie de un echilibru dinamic, în desfășurare, prin care să găsim în interior o stare de liniște, de armonie și de împăcare cu sine.
Starea de echilibru poate să fie diferită de la femeie la femeie, de la mamă la mamă. Nu trebuie să ne agățăm de o rețetă universală și nici nu trebuie să corespundă vreunei norme sociale, ci să fie în acord cu nevoile persoanei. Ceea ce pe mine mă ajută să mă simt bine, ție îți poate face rău și viceversa.
Să luăm exemplu o mamă care în urma istoriei de viață a rămas cu o rană emoțională legată de lipsa unei familii în adevăratul sens, cu iubirea de care avea nevoie. În același timp, ea se dezvoltă foarte bine în carieră, are un job care îi place și căruia i-a dedicat mult timp, neîncrezătoare fiind în relațiile romantice. Se întâmplă să găsească un partener potrivit, care îi oferă un mediu securizant din punct de vedere emoțional și apar și copiii. Cu timpul, aceasta descoperă cu adevărat căldura, siguranța și iubirea în familie care îi oferă cea mai mare împlinire, satisfacție și bucurie. Sigur, revine la job după câțiva ani petrecuți acasă, unde este destul de solicitată, iar asta îi oferă mai puțin timp pentru familie. Într-o situație de acest tip, echilibrul pentru mama respectivă va fi să ofere mai mult timp familiei și mai puțin jobului, armonia interioară venind din timpul petrecut cu copiii și partenerul.
Poate fi un echilibru contestat social, mai ales în aceste timpuri, când cariera reprezintă un „must” pentru fiecare femeie care își respectă independența, însă este important ca mamele să țină cont de nevoile lor, nu de presiunea socială.
Același lucru i se întâmplă și unei mame care este pasionată de munca ei, simte satisfacție și împlinire prin ceea ce face, simte că își aduce propria contribuție în lume și își dorește în același timp să aibă copii, familie. Și acest rol îi aduce bucurie multă, dar nu știrbește din rolul ei profesional. Dacă ar acționa în baza unui echilibru static, împărțind timpul în mod egal, acest lucru i-ar produce frustrare, cel mai probabil nu ar mai putea să fie la fel de liniștită, chiar ar putea ajunge la momente în care ar fi furioasă, iar legătura cu propriul copil ar putea fi mai tensionată pentru că nu mai are parte de satisfacția și împlinirea pe care i-o oferea job-ul ei, lucruri extrem de importante pentru a avea bateriile psihoemoționale încărcate.
Copiii nu au nevoie de părinți care se pierd pe ei când devin părinți, ci au nevoie de adulți care se simt împliniți în propria viață, care să îi ghideze și pe ei către împlinire. Dacă femeile au propriul proces prin care să se descopere și să fie în contact cu nevoile lor, au șanse mai mari să acționeze în direcția binelui propriu care, în sine, înseamnă echilibru personal. Și ne mai putem uita la echilibru din perspectiva perioadei. Ne măsurăm starea de echilibru la finalul fiecărei zile? Sau la finalul săptămânii, lunii, anului?
Îl măsurăm la „cald” sau când suntem obiective și în urma unei analize corecte?
Dacă avem ca reper ziua de azi, este posibil să ne supunem unui risc. Ne poate veni foarte ușor după o zi mai obositoare să spunem că nu suntem în echilibru, să ne oferim un răspuns pe baza unei emoții de moment. Avem tendința de a permanentiza emoțiile sau stările care nu ne plac, iar aceast lucru poate fi riscant pentru că nu exprimă neapărat realitatea. Când vine vorba despre echilibrul dintre job și rolul de părinte este important să îl privim pe termen lung, nu pe baza emoțiilor trecătoare.
Cel mai probabil, primii ani după venirea pe lume a copiilor îi petrecem mai concentrați asupra lor, pentru a le asigura premisele dezvoltării armonioase urmând ca apoi să ne reorientăm spre noi și spre carieră.
V-ați ocupat, ca psiholog, de mecanismele epuizării parentale, un fenomen extrem de prezent în viața actuală. De aceea, vă invit să detaliați acest subiect incitant.
Epuizarea apare atunci când ne confruntăm pentru o perioadă prea lungă cu stresul și nu mai găsim în noi și în exterior resursele necesare să îi facem față. De asemenea, poate să apară și după o perioadă mai scurtă de timp, atunci când vorbim despre experiențe cu un impact puternic emoțional care ajung să ne copleșească.
Factorii de risc în cazul epuizării parentale sunt împărțiți în cinci categorii, fiind mai mult sau mai puțin în controlul nostru: factori socio-demografici – pe care, de cele mai multe ori, ne este greu să îi modificăm, oricât ne-am dori; factori situaționali – nu avem control asupra lor; factori personali – aici putem face schimbări și putem, astfel, să echilibrăm balanța dintre riscuri și resurse în propria viață; factori familiali și factori ce țin de relația părinte-copil).
Factorii de risc care au cea mai mare greutate și asupra cărora putem acționa sunt cei personali, adică acele lucruri care țin de caracterul unei persoane, de funcționarea sa psihoemoțională.
Aveți, fără îndoială, sfaturi pentru mamele care încearcă să găsească echilibrul între cele două roluri pe care le au de îndeplinit, unul în familie, altul la serviciu. Dar, înainte de toate, presupun că există un punct zero de pornire în restabilirea echilibrului interior. Care este acela?
Chiar dacă burnout-ul nu este considerat în prezent ca fiind o tulburare mintală, ci doar un sindrom, trebuie să ne adresăm acestui fenomen cu aceeași seriozitate și având în minte aceleași premise.
În practica psihiatrică, suntem învățați că pacientul al cărui parcurs și tratament este cel mai provocator, este cel care nu are critica bolii. Acest lucru este valabil pentru orice fel de tulburare, sindrom sau schimbare.
Așadar, punctul de pornire către găsirea echilibrului interior este conștientizarea stării prezente, a situației în care se găsește părintele. Este important să-și recunoască sieși că lucrurile nu merg prea bine, să știe că acest lucru nu înseamnă că a eșuat sau că nu este bun în rolul său, ci doar că a venit un moment când are nevoie de mai mult sprijin pentru a se reechilibra și a face acțiuni în această direcție.
Ar fi util să ne spuneți cum ajungi la burnout parental lucrând de acasă? Pare mai simplu să îmbini cariera cu familia lucrând astfel.
Din punctul meu de vedere, și în acest caz vorbim despre o iluzie. La o primă vedere, poate părea mai ușor să îmbini ambele arii ale vieții, însă, în realitate, rezultatul este cel mai adesea unul confuzant și frustrant pentru toți membrii familiei.
Lucrul de acasă are, cu siguranță, unele beneficii mai ales în orașele mari, unde se pierde mult timp în trafic, ca să nu mai vorbim în cazurile în care se face naveta până la birou. Dar ne poate aduce foarte repede în risc de epuizare dacă, pe lângă munca de acasă, ne lipsesc și unele dintre următoarele lucruri:
- Un spațiu special dedicat și amenajat, o cameră separată, cu ușă;
- Limite ferme legate de interacțiunea cu ceilalți membri în timpul programului de lucru;
- O perioadă de timp de tranziție alocată special (20-30 de minute înainte și după muncă cu sine pentru a face trecerea către celălalt rol fără încărcătura specifică);
- Programarea unor întâlniri sociale față în față, săptămânal, în care să intrăm în contact cu colegi, prieteni.
- O rutină care să susțină în continuare îngrijirea, igiena personală și un stil de viață sănătos și mișcare.
Ce sfaturi/soluții dați mamelor și chiar taților care simt că nu mai pot merge în ritmul impus de viața lor cotidiană?
În primul rând, aș vrea să îi felicit pentru că atunci când recunosc că nu mai pot merge în ritmul impus de viața cotidiană recunosc implicit față de ei și, apoi, față de ceilalți că ritmul actual al vieții nu susține un trai sănătos. Și ai nevoie de curaj pentru a recunoaște că ceva este greșit la nivelul societății, nu la tine.
Una dintre soluții este legată de nevoia urgentă de schimbare la nivel de societate. Și cum să facem asta mai bine, dacă nu chiar din interiorul societății, adică din interiorul fiecăruia dintre noi?
Analiza personală ar fi un pas important prin care să descoperi ce anume din contextul de viață te scurge cel mai mult de energie. Unde nu mai simți motivație, satisfacție și plăcere? De multe ori, îi rog pe părinți să-și imagineze că de mâine pot avea parte de tot ajutorul din lume și să răspundă la întrebarea „cum s-ar schimba viața lor”. Și în ce ar consta acel ajutor. Ar fi unul care le-ar elimina cu totul problema/situația sau doar le-ar oferi ceva? Câteodată, schimbările de care au nevoie sunt majore, contextul actual de viață nemaifiind potrivit.
Odată analizată situația, urmează să decidă ce este mai important să facă, dacă vor continua în același ritm sau nu, dacă este nevoie de o reorganizare a sarcinilor zilnice, o mai bună prioritizare, dacă au nevoie să depășească anumite modele comportamentale și cognitive prin care se autosabotează sau dacă au răni emoționale care, în prezent, îi împiedică să trăiască bunăstarea pe toate planurile.
Ce îi sfătuiți pe părinții care cer măcar câteva minute, dacă nu mai mult, de relaxare în fața ecranelor?
Sigur, îi înțeleg; este cea mai ușoară
practică prin care ne deconectăm de realitate și avem impresia pe moment că putem scăpa și pune stop la tumultul din capul nostru, însă nu are efectul pe care și-l doresc, cu adevărat, părinții.
Când ne pierdem în fața ecranelor, suntem parțial într-o stare disociativă. Tot ce ne oferă un ecran este decuplarea de realitate, de ceea ce este în jurul nostru și de ceea ce mai este de făcut. Dar nu ne ajută să ne regenerăm nivelul de energie, mai ales dacă pe lângă televizorul pornit la o emisiune sau un film mai butonăm și telefonul pe un canal de socializare.
Eu îi invit pe părinți și le recomand să își ia pauze, cu toată încrederea și dreptul, însă în alt mod. Pot fi pe balcon, privind lumea din jur, admirând norii, păsările cerului, pot să fie 30 de minute de singurătate, o meditație ghidată, protocolul NSDR (non-sleep, deep rest), cititul, timp la soare, o discuție cu un prieten, o îmbrățișare prelungită cu o persoană dragă, o melodie preferată și o porție de dans în casă etc. Acțiunile care ne sporesc conexiunea cu propriul corp, cu natura și oamenii din jur sunt cele care ne aduc cu adevărat relaxarea, nu disocierea, cum o fac ecranele.
Este timpul un inamic puternic al nostru, al părinților?
Da, poate fi considerat așa atunci când este folosit nepotrivit. Și aceasta înseamnă deconectați de corpul nostru, de noi și de oamenii din jurul nostru. Când trecem prin viață pe pilot automat, ghidați de perceptele societății, de valorile care s-au lipit de noi pe parcursul dezvoltării și educației noastre, fără a vedea cu exactitate cine suntem noi și ce ne dorim cu adevărat, gonim prin viață fără să o trăim cu adevărat.
Intrăm de multe ori pe pilot automat când suntem obosiți, pentru a salva din energie. Când doar reacționăm din această instanță de deconectare de sine, nu mai consumăm energie pentru a decide, pentru a fi prezenți, este un fel de hibernare a sinelui, iar în această stare, timpul va zbura mult mai repede.
Sau o facem pentru că avem răni emoționale puternice (traume), pe care nu vrem să le confruntăm.
Oricare ar fi motivul, eu îi îndemn pe părinți să fie cât mai conștienți de sinele lor, să fie prezenți într-o lume a vitezei.