În definitiv, vei profita de un loc în care nici tu, nici nimeni din familia ta nu a contribuit la formarea sistemului politic, juridic sau administrativ. Te vei bucura de spectacole culturale care nu sunt deloc născute în cultura ta. Că doar nu o să te duci doar la spectacolele lui Ionescu şi ale lui Vişniec sau o să asculţi doar Enescu sau Subcarpaţi.
Vei întâlni oameni care au fost educaţi altfel şi vei cunoaşte acel sentiment de superioritate dat de pregătirea în sistemul de învăţământ românesc, cu bunele şi cu relele lui. Te vei simţi bine oriunde în lumea asta pentru că vei ştii cel puţin o limbă străină şi multe lucruri despre locul în care te duci, uneori chiar mai multe decât mulţi dintre cei care trăiesc acolo.
Nu înţeleg de ce să fugi din România. Doar pentru că poţi? Doar pentru că România este o ţară mică, cu un trecut neclar, fără vreo mare viziune despre viitor? Sau poate că nu fugi de sistem, fugi de oamenii de aici. Care sunt din ce în ce mai inculţi, nu? Se ascultă din ce în ce mai multe manele, se abuzează din ce în ce mai mult în familie, se munceşte din ce în ce mai puţin, nu? Totul merge prost şi există întotdeauna un loc în care vei fi mai respectat de ceilalţi, vei sta într-o casă mai frumoasă (facută de ceilalţi, cu mult bun gust, nu ca în România), vei vedea peisaje mai interesante, că de România pe care o vedeai de la balcon te-ai plictisit, nu?
România pe care o văd eu nu este aşa. Aleg să văd din ce în ce mai mulţi oameni care cresc oameni frumoşi. Când apare un loc plăcut unde să bei o bere, chiar îl preţuiesc, pentru că ştiu efortul depus în spatele lui. Când cineva compune o muzică bună, chiar mă bucur de ea, pentru că ştiu cum a fost născută. Când văd un business cinstit prind curaj şi îmi întăresc convingerea că se poate. Când văd o campanie de advertising bună, îmi spun cu satisfacţie: „ţi-am zis eu că se poate ca mai mulţi oameni de la client şi din agenţie să lucreze împreună pentru o cauză bună”.
Eu fac parte dintr-o familie mică. Mai precis, la reuniunile familiale extinse, se strâng doar 10 oameni la masă. Nu ştiu multe despre străbunicii mei din Bistriţa sau din Giurgiu, nu mi-am făcut vreun arbore genealogic, dar simt că sunt mulţi oameni în lumea asta care fac parte din familia mea. Şi sunt toţi aici. Oameni care au întâmpinat greutăţi în viaţă şi au ales, elegant şi masochist, să le înfrunte acasă şi nu să fugă de ele in deplasare. Oameni care nu şi-au abandonat visul pe care îl aveau de când erau puştii veseli care se jucau într-un cartier românesc, îşi cumpărau vafe şi cico şi plănuiau să schimbe lumea în bine. Lumea, adică România. Cu ei mă conectez în fiecare zi, uitându-mă la ei, ascultându-i sau admirând rezultatul muncii lor. Ei nu înjură, ci preferă să tacă şi să facă.
Cum poţi să pleci din România şi să ratezi ocazia să-i întâlneşti în fiecare zi?