Diana Moldoveanu, psihoterapeut EFT de cuplu și familie
Discut des cu părinți epuizați de grijile zilnice sau copii copleșiți de presiunea școlii. Și nu pot să nu îmi amintesc de propria mea copilărie. De emoțiile care se adunau în stomac înainte de un test dificil. De momentele în care mă temeam că nu sunt suficient de bună, deși eram premianta clasei. De serile în care îmi doream mai mult decât orice să aud de la părinți: „Te văd. Știu că îți este greu. Sunt aici”. Ca psihoterapeut și ca părinte la rândul meu, știu că stresul școlar nu este doar despre teme sau note. Este despre teamă. Despre nevoia de siguranță. Despre a ști că, indiferent ce se întâmplă, cineva te va ține în brațe și va spune: „Ești suficient. Îți sunt alături”. Dar cum putem face asta pentru copiii noștri, într-o lume în care așteptările sunt mari, ritmul e alert, iar anxietatea e aproape o normalitate?
Plasa de siguranță
Am întâlnit copii care plângeau în hohote pentru un 9 la test, pentru că „mama se supără dacă nu iau 10”. Copii care acuză dureri de stomac înainte de școală, pentru că „nu vreau să mai râdă de mine”. Părinți care, fără să își dea seama, spun: „Nu ai de ce să te stresezi, e doar un test”, și nu văd că, în ochii copilului, acel test este de fapt un adevărat Everest.
Ceea ce ne arată cercetările este că nu putem înlătura stresul. Dar putem învăța să îl reglăm împreună cu copilul. Un copil care se simte în siguranță acasă va face față mai ușor provocărilor de la școală. Un copil care știe că părintele lui este acolo.
Cum recunoaștem stresul copilului?
Când eram mici, rareori părinții se preocupau de stresul nostru. Nu am construit un vocabular emoțional care să normalizeze acest lucru sau măcar să-l exprime. De aceea știm că, de multe ori, „mă simt stresat” este transmis prin comportament. Atunci când copilul se înfurie și aruncă stiloul dacă nu-i iese un exercițiu, când plânge că a luat o notă proastă, când refuză să meargă la școală, când se plânge de dureri de burtă, când nu povestește nimic de la școală și devine retras, sunt semne de stres. Și chiar dacă uneori instinctul spune să corectăm comportamentul – „nu este în regulă să trântești/arunci” – sau să minimizăm – lasă, nu e mare lucru nota asta, adevărata nevoie a copilului în acele momente este una emoțională. „Te văd, sunt aici, hai să vedem împreună ce se întâmplă cu tine”- este ceea ce își dorește să audă și să simtă.
În loc să spunem „Nu ai de ce să fii stresat”, putem încerca să descoperim împreună ce simte copilul: „Se vede că te-a supărat testul. Ce a fost cel mai greu pentru tine?” sau „Îmi dau seama că îți este teamă. Ai vrea să îmi spui mai multe despre asta?” sau „Dacă frica ta ar avea o voce, ce ar spune?”, iar pentru cei mai mici putem asemăna teama cu un animal – în funcție de alegere ne dăm seama cât de intens este stresul resimțit de copil.
Și da, copiii au nevoie să audă că este în regulă să fie triști, furioși, speriați. Și să știe că noi, ca adulți, putem conține aceste emoții mari ale lor, că nu ne sperie și că îi putem ajuta să navigheze prin ele.
Părintele, prima resursă a copilului
Pentru că da, copiii învață să își gestioneze emoțiile prin relația cu noi. Iar uneori, fără să vrem, să știm sau să realizăm, devenim o parte sau o sursă a stresului lor.
Să facem un exercițiu! Când un copil vine acasă și spune: „Am luat o notă mică”, ce îi răspundem? Dacă spunem „Nu e mare lucru”, el va înțelege că emoțiile lui nu sunt importante. Dacă îl luăm la rost – „De ce nu ai învățat mai mult?”, aude că nu s-a ridicat la așteptările noastre, că trebuie să fie perfect pentru a fi acceptat și iubit. Dacă ne panicăm „Și ce faci acum, dacă rămâi corijent?”, copilul împrumută anxietatea noastră și în loc să găsească resurse pentru a gestiona situația va intra într-o spirală emoțională.
Așadar, când vine și spune că a luat o notă mică, poate ar trebui să respirăm adânc și să alegem variante care le arată că suntem prezenți emoțional, că – deși nu ne place/nu suntem confortabili cu situația – suntem acolo pentru ei. Iar câteva răspunsuri care le sugerează acest lucru sunt: „Se pare că ți-e greu cu asta. Vrei să îmi povestești?”, „Am văzut că ai muncit mult, ce crezi că ai putea face diferit data viitoare?”, „O notă nu te definește și nici nu-ți decide viitorul. Hai să vedem împreună ce putem face data viitoare.” Să nu uităm că în spatele stresului școlar stau și acele etichete pe care copilul tinde să și le pună și să le care apoi în spate toată viața: nu sunt suficient de bun, nu merit să fiu iubit.
Gesturi simple, efecte profunde
De multe ori, cele mai mari schimbări vin din gesturi simple. Iar reglarea stresului vine din conectare. Așa că, indiferent de vârstă, nu uitați să îmbrățișați copilul, să-i oferiți spațiu de relaxare în familie – Alege tu ce vrei să facem în seara aceasta –, să oferiți timp fără teme, fără lucru suplimentar, fără activități extra, să împărtășiți din propria experiență, să discutați fără presiune despre școală: Cu cine ai petrecut cel mai mult timp?, Care a fost cel mai interesant/plictisitor/amuzant lucru de azi?
Și mai ales fiți acel spațiu de siguranță pentru copilul vostru. Nu trebuie să aveți toate răspunsurile, să fiți părinți perfecți sau să rezolvați toate problemele. Doar să fiți prezenți, deschiși și curioși să aflați prin ce trece. Dacă într-o zi grea copilul vostru știe că poate veni la voi și că va găsi înțelegere, iubire și sprijin atunci, indiferent de note, teme sau dificultăți, el va avea siguranța că nu e singur și va deveni un adult încrezător în sine și în lumea care îl înconjoară, care va ști să ceară ajutor atunci când este copleșit și nu se va teme că acest lucru îl va pune în pericol.