Scriu acest articol într-o zi în care calendarul spune că trebuie să ne iubim la dată fixă. Ascult Gurevich – Feel More și mă gândesc la plăcerea pe care doar sinapsele o pot da și o contrazic pe Jane Birkin cu al ei amour physique.
O melodie se poate să devină o minte de sine stătătoare. Totul se comprimă, diagrama plăcerii se expandează, sângele se pompează ca într-un film intens și te gândești la o melodie tandră, pe care ai ascultat-o cândva, o melodie formată din respiraţii scurte și fumuri de ţigară. Nu mai e de actualitate, a ieșit din topuri de ceva vreme, dar s-ar putea ca ea să rămână ca un earworm pentru cine știe cât timp.
Și zice Gurevich aici că desire never change, not your status, not your age și că suferi 6 zile după 7 zile de pasiune. Un raport echitabil dacă mă gândesc cum se calculează iteraţiile în matematică, dar și dacă iau în calcul că mersul pe o traiectorie ghidată de mâini, spre exemplu, te va obliga ori să ţi le tai, ori să fii dispus să dai mai târziu din ele, fără să ai certitudinea că, dacă vei face asta, cineva te va salva.
S-ar putea să nu fie nimeni sau să fie cum era azi poștașul care venise să ia citirea la lumină și care nu ar mai fi avut timp să facă și alte lucruri pentru semeni, că deja era depășit de situaţie și mi-a spus: „Nu știu, doamnă, cum se face asta, daţi-mi un scaun, da’ mi-e frică să mă urc, și dacă pic, și scaunul e sigur solid, că eu sunt gras și nici nu văd acolo sus și mâna nu-mi ajunge să fac poză. Până azi nu am făcut așa ceva în viaţa mea”. Cum era să-i mai fi cerut și eu să mă salveze. Să-mi dea o bornă a realităţii, de care să mă agăţ, când eu aproape că dormeam. Și treceau prin faţa mea toate lucrurile imateriale, în imagini cu cai și mă uitam la el și mă gândeam la tine și apoi îmi aduceam aminte că azi, mai demult, m-aș fi gândit la alte lucruri mai precise și ţi-aș fi răspuns la un text trimis mâine și că vine primăvara și curţile sunt frumos amenajate și rufele stau liniștite la uscat, ca mine și ca tine, doar la suprafaţă.
Mă uit în acest ecran și consemnez: ce se ascut simţurile când forezi în tine! În tine, care, de fapt, e în mine. Dar persoanele se pot confunda când nu le rămâne decât reprezentarea.
Și uite cum m-am apucat eu să scriu despre dragoste, din poignet, știind mai nimic, dar eu mereu m-am supraestimat, sentimental vorbind… dar, dacă nu era melodia, n-aș fi făcut-o.
M-am întrebat cum aș fi iubit dacă mă numeam Meier, eram nevrotic, puţin crud, puţin fermecător și mi-ar fi plăcut aricii, pentru că știu totul despre ei. De frică, se strâng și nimeni nu ar pune mâna pe ei, că au ţepi. Și, și tu știi cum sunt aricii, și dacă te-ar fi chemat Mimi. Pentru că nici tu nu te lași mângâiată.
Dar ţi-aș fi scris, dragă Mimi, de aici de la Marea Nordului, așezat pe un chaiselongue în dungi, ţi-aș fi scris o scrisoare pe lună, cu regularitate, nu așa cum port cămașă. Ţi-aș fi scris despre ape, despre mizeria mării, despre unduirea algelor, printre degete, ca tine, Mimi, ca tine, despre pescarii care nu poartă tricouri în dungi ca Popeye și despre mine, din niciun unghi perfect. Te-aș fi întrebat dacă mai salvezi din drum melcii și îi pui pe iarbă, la adăpost. Și tu ai fi zâmbit și ţi-ai fi aprins a 40-a ţigară a dimineţii. O dată pe an, aș fi venit cu cea mai urâtă mașină care există, să te plimb, și te-aș fi privit doar din periferia ochiului, de unde aștepţi pericolul. Apoi m-aș fi întors la iluzia libertăţii, pe care ţi-o dă orice navigare pe mare.
Dar basta cu Meier și Mimi, căci dragostea trebuie să fie intermitentă și nu vreau să îi istovesc. Zicea Blaise Pascal că atașamentul pentru unul și același gând istovește și ruinează spiritul, atunci, pentru durata plăcerii de a iubi, trebuie, din când în când, să uiţi că iubești.
Da’ cum naiba să uiţi că iubești! Bunică-miu, sicilian pasional, n-a uitat că o iubește pe bunică-mea și, deși ea se căsătorea în acea zi, a furat-o și mirele s-a căsătorit, uitând că nu iubește, cu sora bunică-mii. Ca să nu mai mire pe nimeni de unde vin și nici pe unde mă duc. De-asta Sicilia nu mi-e străină și de-asta îmi doresc rufe la uscat pe sârme și restaurante de cartier, ruină și certuri grozave și împăcări fără explicaţii. E greu să trăiești siciliană, aici, într-o ţară cu oameni atât de corecţi și de riguroși în comportament și în amor.
Mimi, știi că există un timp care se numește Silent Blue? Nu știi! E atunci când noaptea se face zi și nu știi dacă e sfârșitul unei zile sau începutul ei. Acolo sunt eu în acest moment. La fel e și în iubire. We should start with the end. O capcană în palme, asta am să-ţi pun, când am să te văd. Să te prind ca pe un șoarece, cum am mai făcut-o? Ai reintra? – a zis Meier.
Mă întorc la fereastră, nesalvată de poștaș, nici de oxitocină și nici de igrasia din Sicilia, doar cu citirea luată. De acolo, văd case ascunse în spatele unui residence, lipsa tramvaiului și îmi pun ochelarii de soare să privesc viitorul, atât de strălucit, cum credea și Lynch că va fi. Și va fi, pentru că eu sunt aceeași care i-a creat pe Meier și pe Mimi și, dacă vreau, pot, ah… nu, nu o să pot. Timpul e un bun comediant și dragostea nu e pe Tinder, dragostea e în stranietatea cu care ai privit cândva o rană deschisă și, în loc să fugi, ai fi vrut s-o mângâi cu genele. Și, dacă n-ai trăit asta, nu face ca Picasso, nu folosi roșu când nu mai ai albastru.
Las realitatea să mă prindă de picior, pun un ou în tigaie, deschid dispozitivul cu lumină albastră și mă ancorez în societatea dezastrului. Aici e scăparea. Aici, nimic nu e fragil. E un teritoriu atât de sigur, că aproape că nu mă mai tem de nimic. Dispare orice și mă gândesc la Barthes și la intuiţia sa înspăimântătoare, cu care vedea viitorul, deloc strălucit, ca Lynch. Spunea așa: „În epoca actuală, acest tip de amor-passion sau amor-romantic nu mai este la modă (…) ceea ce pare obscen azi nu e sexualitatea, ci sentimentalismul”.