Cautare




, Contributor

Scriitor, traducător și cronicar literar.

Lifestyle |
|

Cum ar trebui să ne schimbe schimbările climatice

„Efortul de a ține în frâu emisiile de carbon la nivel global și de a împiedica planeta să se topească are ceva din proza lui Kafka. Țelul e limpede de treizeci de ani și, în ciuda eforturilor noastre susţinute, în esență, nu ne-am apropiat deloc de atingerea lui. Astăzi, dovezile științifice sunt aproape de necontestat.”  
 aboneaza-te
Marius Chivu_Contributors_Irina Gache

Dacă ai mai puțin de șaizeci de ani, ai mari șanse să fii martorul unei destabilizări radicale a vieții pe Pământ – scăderi masive ale recoltei agricole, incendii apocaliptice, economii prăbușite, inundații gigantice, sute de milioane de refugiați care-și părăsesc regiunile devenite nelocuibile din pricina temperaturilor extreme sau a secetei permanente. Dacă ai mai puțin de treizeci de ani, vei vedea cu certitudine toate astea. 

Dacă îți pasă de planetă, de oamenii și de animalele care trăiesc pe ea, există două moduri în care poți judeca problema: să speri în continuare că, de fapt, catastrofa poate fi împiedicată și să te simți din ce în ce mai frustrat sau mai înfuriat de pasivitatea oamenilor; sau să accepți că dezastrul e inevitabil și să începi să te gândești la ce mai poți spera.

Manifestările speranțelor nerealiste continuă să abunde chiar și acum, când e atât de târziu. Rareori se întâmplă să treacă o zi în care să nu citim c-a venit momentul «să ne suflecăm mânecile» și «să salvăm planeta», că problema schimbărilor climatice poate fi «rezolvată» dacă ne vom mobiliza voința colectivă. Deși probabil că un asemenea mesaj era încă valabil în 1988, când datele științifice erau foarte clare, în ultimii treizeci de ani am eliberat în atmosferă la fel de multe emisii de carbon ca în ultimele două secole de industrializare. Deşi lucrurile s-au schimbat, cumva mesajul a rămas același.”

Am citat in extenso din articolul scriitorului Jonathan Franzen (sublinierea însă îmi aparţine), publicat la începutul lunii trecute în The New Yorker şi intitulat, în original, „What if we stopped pretending?”, şi subintitulat „The climat apocalypse is coming. To prepare for it, we need to admit that we can’t prevent it.”

Articolul lui Franzen a primit imediat câteva replici din partea unor oameni de ştiinţă care, în mod ironic, dar cumva previzibil în logica vindicativă a reţelelor sociale, îi dădeau dreptate, fără însă s-o recunoască, pe un ton agresiv. O replică publicată în Scientific American (publicaţia care tocmai demostrase cum climatologii au subestimat gravitatea și ritmul de evoluție al schimbărilor climatice) aparţinea unei cercetătoare care, sub titlul „Shut up, Franzen!”, nu făcea decât să-i legitimeze predicţiile ştiinţifice sumbre, încheind cu „but I believe in miracles”. Or, când un om de ştiinţă îşi pune toată speranţa într-un miracol, atunci fraza lui Kafka cu care-şi începe Franzen articolul („Există speranță nemărginită, dar nu pentru noi”) pare un motto încă şi mai legitim pentru situaţia în care ne aflăm.

Dar ce spune, de fapt, Franzen în cel mai curajos, realist şi mai echilibrat și optimist articol pe această fatală problemă a omenirii de azi?

Franzen spune direct ceea ce oamenii de ştiinţă spun pe ocolite: catastrofa poate fi evitată doar teoretic, întrucât planul global este de o amploare irealizabilă. Practic, omenirea trebuie să se apropie de un nivel net al emisiilor egal cu zero la nivel global în următoarele trei decenii. Pentru ca un asemenea obiectiv să fie atins, ar trebui ca absolut toate marile națiuni poluatoare să instituie măsuri de mediu corecte, concertate, simultane şi, mai ales, draconice, să închidă o bună parte din infrastructura energetică și de transport și să-și reorganizeze complet economia, asta în timp ce sute de milioane de oameni trebuie să accepte să plătească impozite mult mărite și, mai ales, să accepte, fără să se revolte, limitări drastice ale modului de viață confortabil cu care s-au obișnuit. Practic, pentru a salva planeta, omenirea toată ar trebui să se întoarcă la modelul de viaţă primar de acum două sute de ani şi să se gândească nu la treburile mărunte ale vieţii de zi cu zi, ci numai şi numai la moarte. Altfel spus, omenirea ar trebui ca, peste noapte, să-şi nege propria natură umană.

Unii activiști de mediu cred însă că recunoașterea publică a foarte probabilului eşec i-ar descuraja pe oameni să mai întreprindă orice fel de acțiune menită să îmbunătățească lucrurile. Dar, dacă ținem seama de cât de puține progrese în această direcție s-au făcut până în prezent, e mai realist ca, în loc să ne propunem să salvăm planeta, să ne propunem să amânăm momentul când dezastrul devine ireversibil. De fapt, trebuie regândit totul local şi pe termen mediu.

Spune Franzen: „Războiul total împotriva schimbărilor climatice are sens doar atâta timp cât poate fi câștigat. Odată ce acceptăm că l-am pierdut, celelalte tipuri de acțiune capătă o semnificație mai amplă. Dacă speranța noastră pentru viitor depinde de un scenariu nebunesc de optimist, ce-o să facem peste zece ani, când scenariul o să devină nefuncțional chiar și în plan teoretic? O să renunțăm cu totul la planetă? E foarte bine să lupți împotriva limitărilor naturii umane, sperând să diminuezi răul extrem din viitor, dar e la fel de important să lupți la o scară mai redusă, să porți mai multe bătălii locale, în care ai speranțe mai realiste de victorie”.

Megaproiectele de energie regenerabilă ce distrug ecosisteme ar trebui abandonate în favoarea unor acțiuni de conservare a mediului ce nu pretind tehnologie înaltă (precum reîmpăduriri, menținerea pajiștilor, echilibrarea consumului de carne) şi a căror reducere a amprentei de carbon este la fel de eficientă.

Dincolo de reciclare şi economisire, dincolo de respectul pentru natură (pământ şi apă, plante şi copaci, animale, păsări şi insecte polenizatoare) şi administrarea înţeleaptă a resurselor (apa, solul, copacii), Jonathan Franzen spune că întreţinerea unei societăţi civile sănătoase, asigurarea unor alegeri corecte, combaterea inegalității extreme în distribuția avuției, eradicarea mecanismelor de incitare la ură din rețelele sociale, instituirea unor politici imigraționiste, susținerea egalității de rasă și de gen, promovarea respectului față de legi și față de aplicarea lor, sprijinirea presei libere și independente, curățarea țării de arme de asalt – toate acestea sunt acțiuni semnificative împotriva schimbărilor climatice.

Dar şi acest program decent de schimbare a comportamentului uman propus de Franzen pare la fel de utopic precum scenariile ştiinţifice. Un exemplu este chiar recenta intervenţie din cadrul UN Climate Action Summit a Gretei Thunberg, adolescenta suedeză devenită imaginea activismului noii generaţii, care i-a acuzat pe liderii lumii că i-au furat viitorul prin pasivitatea lor în faţa problemelor climatice, intervenţie emoţională soldată cu un val de reacţii agresive pe reţelele sociale. Dacă discursul istoric al lui Martin Luther King despre egalitatea rasială, ţinut la 28 august 1963 în Washington DC, a rămas în memoria colectivă prin fraza „I have a dream”, cel al Gretei Thunberg despre schimbările climatice, ţinut la 23 septembrie 2019 în New York, ar putea rămâne cunoscut ca „I had a future”.

Cineva spunea că planeta nu ne aparţine, este doar împrumutată de la urmaşii noştri. Avem, aşadar, datoria morală să le restituim planeta cât mai puţin degradată, dacă impecabilă nu se mai poate. Acesta pare a fi singurul sens pe care-l mai are existenţa noastră, a fiecăruia dintre noi.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii