M-am născut și am crescut într-o familie care până în 1947 avusese totul, iar după 1947 a continuat să aibă totul. Minus, totalmente, partea materială.
Din fericire, am fost crescută de o bunică excepțională, care m-a învățat să citesc, să gândesc, să cred. Și care mi-a transmis cât de importantă e frumusețea în viața unui om.
Desigur, frumoase fuseseră și casa-palat din Iași, bijuteriile cu perle, obiectele din platină, toaletele elegante, argintăria. Dar acestea nu mai erau nici măcar o posibilitate, darămite o probabilitate. Așa că bunica, o vrăbiuță de femeie, dar cu o forță psihologică și sufletească remarcabilă, se orientase rapid către frumusețea florilor din parc, a nasturilor excepționali din cutia care supraviețuise restriștii vremurilor, a unei cafele băute dintr-o cană altfel (da, bea cafea cu cana, nu cu ceașca), a singurei lingurițe de argint rămase într-un sertar. Căuta frumusețea momentelor, a plimbărilor, a personajelor, a dragostei.
Așa am crescut, cu convingerea că e bine și dezirabil ca totul să fie frumos în jur, dar că frumusețea se găsește chiar pretutindeni: de la apusul din Seychelles la păpădia mov din Cișmigiu, de la momentul absolut șocant în care San Marco mi s-a dezvăluit pentru prima dată din ceață până la ziua în care am descoperit-o pe Dorothy L. Sayers și, prin ea, pe lordul Peter Wimsey.
Probabil că, grație Providenței Divine, și acesta a reprezentat modalitatea prin care ea, bunica mea adorată, a supraviețuit și a putut chiar să aibă mare bucurie într-o viață care, privită din exterior, a fost presărată cu multe dureri și lipsuri. Iar eu, la fel ca ea, am trecut peste multe, grație Providenței Divine și cu ajutorul frumuseții. Cred că de aceea mă bucur atât de mult de cărți, de case vechi, de flori, de porțelan, dar și de călătoriile reale, nu doar în pagini, sau de bijuteriile deosebite.
Astfel am ajuns la concluzia că îmi doresc să împărtășesc toate acestea – vă prezint, din acest număr, în câte două pagini, lucrurile, locurile, obiectele și persoanele care îmi plac și îmi fac bine. Și care sper să vă facă și vouă bine sau să vă dea idei. Bine ați venit în Colțul Ralucăi.
Opera, la vera
Am avut bucuria unei experiențe extraordinare la finalul lunii aprilie, când am ajuns la Milano pentru o seară de operă – Cavalleria Rusticana și Pagliacci, la Teatro alla Scala, cu o distribuție de excepție.
Este vorba, de fapt, despre celebra producție din 2011, semnată Mario Martone și repusă în scenă anul acesta de către Federica Stefani. Probabil că ceea ce a făcut cea mai mare vâlvă în urmă cu 13 ani a fost apariția, în Paiațe, a unui BMW condus de Silvio, dar pe mine m-a impresionat cel mai puternic Cavalleria Rusticana – costume perfecte realizate de Ursula Patzak (mult negru și gri cu câteva puncte albe), scena practic goală și învăluită în întuneric, spart din când în când de luminile lui Pasquale Mari. Nu mă așteptam la așa un minimalism împins la extrem, însă jocul de scenă al corului și prestația excepțională a interpreților personajelor principale m-au transportat imediat în Sicilia sfârșitului de secol 19, iar ulterior am apreciat chiar lipsa oricărui decor, care m-a ajutat să fiu mai atentă la mimică, gesturi, costume și, desigur, voce.
Santuzza a fost interpretată de Saioa Hernandez, o soprană madrilenă cu o voce care mă urmărește și azi și care a smuls aplauze, ovații și lacrimi din partea unui public care știe ce să aștepte și ce să ceară. Turiddu a fost Brian Jagde, care a întrupat perfect sfâșierea unui bărbat între o pasiune mai puternică decât el însuși și mila pentru femeia căreia îi promisese loialitate și respectabilitate. Amartuvshin Enkhbat a fost pentru mine o mare descoperire, un bariton excepțional, pe care am avut bucuria de a-l asculta și în Pagliacci, în ingratul rol al lui Tonio, acest Iago al operei, dar pe care baritonul mongol reușește să-l smulgă din dispreț și să îi confere o aură tragică. Foarte bună și Irina Lungu, în rolul Neddei, senzuală și vioaie. Surprizele, pentru mine, au fost tenorul Fabio Sartori, în rolul lui Canio, și foarte tânărul Mattia Olivieri, în rolul lui Silvio. Sartori însă m-a adus la lacrimi și m-a înfiorat, mai ales cu replica de final tragic „La commedia e finita” – iubirea unui bărbat în vârstă, nerafinat, cu aspect de „manelist”, așa cum apare Canio în montajul actual, transcende orice ridicol sau penibil și se transformă în tragism pur, cu demnitate și o suferință despre care ai crede că e rezervată doar marilor suflete. Într-un cuvânt, o experiență deloc simplă, dar pe care îmi doresc foarte mult să o repet.
Honorine
După ce l-am „devorat” în adolescență și în facultate, nu credeam că, la peste 20 de ani distanță, voi mai putea să revin către Balzac, pe care mi-l aminteam cu mare plăcere, dar și cu o povară destul de mare a detaliilor și a descrierilor nesfârșite.
Am cedat însă unui impuls când am găsit această nuvelă pe care nu o citisem – Honorine.
Ca multe dintre operele lui Balzac, este scrisă în mare grabă și din mare nevoie de bani, iar pe alocuri se simte puțin.
Dar. Un mare dar. E o cărticică absolut captivantă, pe care nu am putut să o las din mână. Probabil și din plăcerea aproape uitată de a citi în limba franceză, dar cu siguranță și pentru că personajele, la aproape 200 de ani, sunt incredibil de vii – tragismul lor (ușor desuet uneori) este real și actual, iar deciziile luate de Honorine, deși parcă incredibile și poate de neînțeles pentru cititorul modern, arată sfâșierea unui suflet care alternează între idealizarea iubirii și aspectul cât se poate de… pământesc al acesteia.
Încă mă gândesc la Honorine, poate mai mult la Octave și cel mai mult la această specie dispărută de oameni care aveau atât de mult timp și atât de multă energie de dedicat vieții interioare. Uneori, cu consecințe dezastruoase. Dar, măcar, știau că simt și că gândesc.
Vechi și nou
Nu port multe bijuterii, iar cele care îmi plac trebuie neapărat să însemne ceva. Așa că de regulă „amestec” R-ul meu de la Teilor (care a făcut furori de la București la Paris și până la Geneva), alături de perlele vechi de la The Collector, care îmi vorbesc despre o epocă a frumuseții.
Plăceri vinovate
Nu știu cum am ajuns la venerabila mea vârstă fără să știu despre Manitozzi – un desert extrem de simplu și incredibil de gustos: un fel de chiflă din aluat parcă de cozonac, îndopată cu frișcă naturală. Trebuie gustat ca să înțelegeți. Se găsește la Bakeria (despre care vreau să scriu mai mult la un moment dat, neapărat).