E weekend și nu muncesc altfel decât casnic. Când va trece, asta vreau să îmi amintesc. Rețetele, și conversațiile, și joaca. Și nimic mai mult.
Dar știu că, atunci când va trece, toți vom fi prinși într-o piesă de la R.E.M. Eu voi fi, în orice caz. Pentru că eu nu mai sunt aceeași persoană.
În numai câteva luni, s-au anulat Jocurile Olimpice de la Tokio, Calendarul Pirelli, Festivalul de Film de la Cannes, Eurovision, Parada de Saint Patrick, Târgul de Carte de la Londra, Met Gala, Paris Fashion Week, Premiile Tony, stagiunea de la Metropolitan Opera din New York, toate concertele și întâlnirile sportive la care aveați sau sufereați că nu aveați bilete.
Organizația Mondială a Sănătății a semnat parteneriate cu Facebook, Twitter și Microsoft, Dior și Guerlain produc dezinfectant, Tesla și Apple donează măști, Google, Amazon, American Airlines, Starbucks, Netflix, FedEx, Nike, Disney, Ford (e o listă mare, a celor mai mari de pe piață) și-au instruit salariații să stea acasă și au anunțat că siguranța angajaților e pe primul loc. Poate că nu au făcut-o neapărat din empatie și solidaritate socială, ci cu conștiința faptului că, atunci când lumea își va reveni, într-un final, la un soi de normalitate, piețele vor fi amprentate de memoria gestului primar, declarativ, „viață versus business„. Sigur, de partea cealaltă a liniei morale sunt prețurile umflate la mâncare, medicamente și materiale medicale, reclama făcută coroziv și neloial pe spatele unei concurențe sufocate de criză, pioni mânați pe piața muncii de florile mărului, la oră fixă, fără protecție în fața riscului viral, distanțarea socială făcută după ureche, cu doi timpi în urmă față de ritmul global. Undeva, pe un răboj interior, rămân toate lucrurile astea. Nu au cum să nu rămână.
Nimic nu e însă, probabil, mai acut ca sentimentul fragilității umane.
Pe lângă pierderea omenească, totul pare derizoriu.
Mai puțin, poate, factorul identitar.
Cine vom fi când toate astea se vor fi sfârșit.
Și unde.
Și pentru cât timp.
Unii dintre noi își vor pierde joburile. Pe alții, joburile ne vor pierde. Toți vom fi sleiți financiar. Unii vor avea norocul de a trece prin molimă fără să piardă pe nimeni apropiat. Alții, nu. Vacanțele anulate, contractele amânate, funcțiile, poziția socială, vizibilitatea în on-line, examenele, gradele academice și numărul de urmăritori pe Instagram nu vor însemna nimic în raport cu aceste lucruri. Ce din tine ai pierdut. Și, mult mai grav, pe cine.
La modul superficial, suntem, cu toții, niște oameni care învață, în aceste zile, ce înseamnă să gătești mai mult acasă, cine sunt oamenii aceștia din jur, familia ta, pe care îi vedeai mai mult în weekend și între două deadline-uri sau deplasări, cam câte ore face un copil lecții pe zi, cu ce se mănâncă ortogramele și fracțiile, de ce ar trebui să îți suni mai des părinții, cât de puțin importante sunt toate motivele pentru care te certai cu ceilalți, cât de mult contează o vorbă bună de la cineva dezinteresat și de ce vorbele grele trebuie luate ca pusee de frică și neputință prost mestecate interior și regurgitate spre alții.
Aflăm că puteam munci și altfel, că e posibil să nu avem, de fapt, nevoie de atâtea haine, că planificarea resurselor unei familii nu e chiar cea mai simplă chestiune, că dezinfectarea, făcută temeinic, mănâncă timp și nervi, că ne avem unii pe alții, că asta suntem acum, cei care știu sau pot, sau vor să țină în brațe, să strângă o mână, să împartă un gând sau o pagină de poveste, să pună sare în oala cu supă, să dea cu mopul sau cu aspiratorul, să lase pungile de shopping la decontaminat, să dea muzica mai tare în sufragerie, să facă sport acasă, să confecționeze un tort, să bea șampanie fără motiv. Să cumpere înghețată, chit că nu e pe lista de necesare. Pentru că suntem. Aici, acum. Pentru că asta e cam tot ce putem face aici și acum. Pentru că nu aparținem decât oamenilor cărora vrem să le aparținem și ideilor în care credem. Iată că nu suntem făcuți din branduri, tendințe și vouchere, că politica firmei nu e un Dumnezeu al familiilor noastre, că viteza cu care puteam rezolva un proiect nu ne ajută să găsim mai ușor spirt, măști sau mănuși de unică folosință, că IQ-ul, lookul sau adecvarea socială nu ne aduc mai aproape un vaccin.
Acum, suntem cei în papuci de casă. Cei care se tund și se vopsesc acasă. Cei care își țin laptopurile în brațe, pe canapea. Cei a căror viață socială e sinonimă cu plimbarea animalului de companie. Cei îngrijorați. Cei care mănâncă biscuiți homemade dimineața, scriu pe Facebook ce văd pe geam și visează să stea la curte. Sau să aibă balcon.
Și poate că peste o lună, sau două, sau nouă, vom ieși din casele astea atât de firav baricadate antiviral, cu hainele noastre cele mai bune și pantofii cei mai cool, ne vom book-ui ce vacanțe ne vom mai permite și vom purcede să reconstruim piețe, arene, spații unde și de unde să întâlnim alți oameni, să câștigăm și să cheltuim bani, să ne umplem de entuziasm și să ne risipim, din nou, în o mie de nimicuri pe care le vom fi uitat a doua zi…
Sau, poate, nu. Poate vom fi alți oameni. Poate vom face alte alegeri. Poate vom reconstrui doar ce merită efortul. Poate că lumea cea nouă va fi curajoasă tocmai pentru că, în lunile astea, am împărțit cu toții frici și tristeți asemănătoare. Am avut revelații și deziluzii umane. Și am trăit așa, fără drojdie și fără balcon, ca niște adolescenți închiși în case, visând la cine vom fi mâine. La când va fi mâine. Și cum va fi. Și cu cine vrem să îl împărțim. Și ce vom face cu el.