La începutul lunii martie, visul scriitoarei și regizoarei Chris Simion a început să se concretizeze: a fost pusă piatra de temelie a Teatrului Grivița 53, demers inițiat de Chris acum șapte ani. O conversație despre drumul regizoarei până în acest punct, de la „adolescenta care se lăsa surprinsă de prezent” până la adultul care și-a obținut victoriile cu sacrificii majore.
V-ați găsit ușor drumul în viață? Ați știut dintotdeauna ce veți fi, ce veți face?
Ușor sau greu, nu m-am gândit niciodată așa. Asta mi-a fost șansa. Am mers întotdeauna pe intuiție și instinct, nu pe rațiune și siguranță. Drumul principal l-am conștientizat de câțiva ani, acela de a fi, nu de a face. Și de a fi în alegeri luminoase. În fiecare nouă secundă se ascunde o capcană, dar încerc să mă prind și să o evit. E full-time job. În paralel fac regie, scriu, public, construiesc un teatru… Nu am certitudini. Am căutări. Nu am știut că alegerea făcută este drumul meu. Doar simt că prin teatru și literatură pot face bine. Și binele dăruit oamenilor prin artă este har. Nu e meritul artistului. E doar responsabilitatea pe care o are în fața Universului.
Cum vă vedeați viitorul în adolescență?
Am fost rebelă dintotdeauna. Nu m-am proiectat niciodată. Am fost adolescenta care s-a lăsat surprinsă de prezent. De când eram mică, mică, de la trei ani, mă rog să fiu un om bun și să nu plec din această lume până când nu-mi termin treaba. M-am simțit mereu în viața aceasta ca într-un joc, ca într-o misiune, și nu m-am întrebat niciodată de ce. Asta cred că a fost una dintre cele mai bune alegeri. A contat maxim libertatea pe care mi-au dat-o părinții mei. Nu au fost împăcați cu opțiunea mea de a face teatru și literatură, dar nu mi-au tăiat aripile. M-au lăsat să zbor chiar dacă nu înțelegeau. Aceasta a fost iubirea lor.
Care au fost etapele pe care le-ați parcurs până în momentul în care ați fost convinsă că v-ați găsit drumul, că sunteți pe „calea cea bună”? Ce ați încercat și nu vi s-a potrivit?
Toți oamenii care sunt sinceri cu ei înșiși simt când au sărit de pe șină și când sunt pe arătură. Doar cei care nu vor să știe nu știu. Calea cea bună înseamnă pentru mine calea mea. Și un om este pe calea lui când își urmează vocația. Pasiunea nu se naște din rațiune, ci din suflet. Credința, la fel. Nu poți fi viu în dialog cu Dumnezeu prin minciună. Primul pas în a fi pe calea pe care a hotărât Universul să fii cred că este să faci liniște în inima ta și să o asculți. Al doilea pas, să o urmezi. Nimic din ceea ce îți dorești și nu se întâmplă nu e greșit sau nu e o pierdere. Poate că ce ți-ai dorit nu era necesar. Când muți perspectiva și nu vezi doar 2D, viața capătă alt sens.
Un om este pe calea lui când își urmează vocația. Pasiunea nu se naște din rațiune, ci din suflet. Credința, la fel. Nu poți fi viu în dialog cu Dumnezeu prin minciună. Primul pas în a fi pe calea pe care a hotărât Universul să fii cred că este să faci liniște în inima ta și să o asculți. Al doilea pas, să o urmezi.
Cum transmitem mai departe experiența noastră în această zonă? Cum ne ajutăm copiii sau cum îi îndrumăm pe cei tineri să-și găsească vocația?
Lumea este într-o permanentă schimbare. Bună sau rea în raport cu ce? Cu valorile noastre. Asta justifică subiectivismul. Generațiile care vin după noi au alt limbaj și altă viziune, sunt diferențe profunde între generații, firești de altfel și poate chiar necesare. Însă schimbarea aceasta este exterioară. În interior rămân lucruri care nu se schimbă niciodată și care ne unesc indiferent de cultură, orientări, credințe, vârste. Emoțiile noastre, natura noastră umană, valorile morale sunt cele care ne conectează atemporal și această conexiune este cea care merită încurajată și descoperită împreună cu copiii noștri. Au apărut telefoane mobile, internet, bombă atomică, scanere energetice, inseminare, clonare și tot felul de alte descoperiri tehnologice utile sau nu, dar acestea sunt cu dată de expirare pe ele. Sentimentele noastre sunt aceleași de când lumea. Partea întunecată a noastră, demonică, devine, apare la un moment dat. Noi ne naștem buni, toți. Ne naștem în lumină. La un moment dat, din diferite motive, alunecăm în întuneric. Dar toți venim în această dimensiune cu statut de îngeri. Și dacă ne pierdem, căci e uman, important e să ne regăsim. Asta trebuie să îi învățăm pe tineri. Să nu rămână în ceea ce nu sunt. Să aibă curaj să fie… Să fie buni! Să vadă în vulnerabilitate o forță, să se bucure de faptul că viața e work in progress, că nu le știm pe toate din prima zi pe pământ, că orice cădere e binevenită și ne ajută să ne cunoaștem, că e necesar să dobândim doar ceea ce ne ajută în evoluția noastră umană, că viața nu e doar despre aici și acum. Nu poți să realizezi de la 15 – 20 de ani că nu ai nevoie decât de 10% din dressing, că „Facebook friends” nu înseamnă prietenie… Experiența este cea care dă valoarea reală călătoriei noastre. Și cu cât le oferim copiilor expunere la experiență umană autentică, relevantă, cu atât se vor prinde mai repede ce e esențial și ce nu.
Au trecut aproape doi ani de la ultimul nostru interviu, când îmi spuneați că Teatrul Grivița 53, proiectul dvs. de suflet, „se va face”. Și chiar se face, felicitări, am văzut că ați deschis șantierul. Este un proiect impresionant, mai ales că el nu a fost inițiat de un minister sau de o companie, ci de o „persoană fizică” – și folosesc termenul nu în sens peiorativ sau ironic, ci pentru a sublinia ideea de „David în luptă cu Goliat”. Că mie așa mi se pare, că a fost și este o luptă. Cum de n-ați capitulat? Cum vedeți acum proiectul Grivița 53, comparativ cu felul în care îl priveați la inițierea lui? Ați mai lua-o de la capăt?
Nu știu dacă aș mai lua-o de la capăt, că nu sunt în situația aceea. A fost infinit mai dificil decât am sperat, este mult mai complex decât am estimat, dar îmi zic mereu că, dacă ar fi fost ușor și simplu, n-am fi simțit că trecem prin ceva cu adevărat esențial. Și n-am fi cunoscut atâția oameni noi și faini care au sprijinit și s-au implicat în a face pași concreți pentru a trece de la vis la realitate. Împreună nu este un cuvânt din DEX. Este energia coagulată care duce la nașterea visului. Să simți că nu ești singur și că mai sunt cel puțin 11.000 de oameni ca tine este copleșitor. Când lupți pentru idealul tău și când vezi că nu e doar al tău, ci al unei comunități, poate fi oricât de greu și halucinant, ai motivație să reziști. Mai avem de strâns 700.000 de euro ca să acoperim bugetul construcției și al echipamentelor sceno-tehnice care să permită spațiului să fie funcțional. Dacă vom strânge mai mulți bani, îi vom investi în echipamente mai performante și vom duce nivelul dotărilor tehnice cât mai aproape de ideal. Avem două milioane de euro din grantul norvegian programul RO – Cultura, desfășurat de UMP prin Ministerul Culturii, am strâns 500.000 euro din donații și sponsorizări și investiția noastră inițială în teren de 200.000 euro. Așa că mai avem nevoie de ctitori al căror nume va fi inscripționat în foaier ca exemplu pentru generațiile care vin după noi. Găsiți detalii pe www.grivita53.ro. Vă invit să scriem împreună această pagină de istorie. Și să ne bucurăm de prima premieră în noul teatru la anul, în 2024. Încă mai aveți șansa să vă alăturați acestui demers și să vă mândriți la final cu o reușită unică, istorică.