Și în acest sat cu veri dogorâtoare și ierni bătute de vânt, cea mai mare bucurie a unui băieţel era vizita anuală a mătușii din străinătate. Bucurie preluată de la surorile lui mai mari. Mătușa se mutase în vestul Europei mult înainte ca el să se nască și avea bunul obicei, de aproape 20 de ani deja, de a aduce dulciuri „străine” nepoţilor la fiecare vizită acasă. Și nu numai nepoţilor. De ani de zile, jeleurile mătușii din străinătate făceau deliciul întregii comunităţi. De la bădică la opincă. De la primar la muezin.
Venirea mătușii era mai așteptată decât Bairamul după zilele lungi de Ramazan, mai dorită decât soarele primăverii după întunericul iernii. Se făcea trafic cu jeleurile primite gratis de la mătușa din străinătate. Cine deţinea virtutea moderaţiei era cel mai câștigat. Două-trei jeleuri însemnau un loc mai în faţă la cuptorul de pâine comun din mijlocul satului, o atenţie sporită din partea medicului, o bucată de carne mai grasă la măcelerie. Pentru că oamenii sunt la fel peste tot. Jeleul era moneda-forte, peșcheșul, pila supremă. Copiii și tinerii le devorau pe nemestecate, bătrânii le savurau îndelung alături de un pahar de ceai rubiniu.
Timp de 30 de ani. 30 de ani, jeleurile mătușii din străinătate au făcut legea în micul sat anatolian, cu tradiţii și superstiţii păstrate din tată în fiu. Până când nepotul cel mic a crescut, a învăţat la liceu, la Istanbul, limbi străine și a reușit să deslușească ingredientele de pe cutia de jeleuri aduse de mătușă. Erau făcute cu gelatină obţinută din oase de porc. Porc, sat mic din Anatolia, cu credinţe și superstiţii, aţi prins ideea. Pe tăcute, în acea iarnă, jeleurile mătușii din străinătate au ieșit definitiv din viaţa sătenilor anatolieni. Și din dieta și obiceiurile lor și ale prietenilor, vecinilor și cunoștinţelor lor de peste șapte văi și șapte sate. Nimeni nu a spus nimic, a fost un păcat colectiv, urmat de o tăcere colectivă.
Povestea am auzit-o chiar de la băieţelul cu pricina, acum om la casa lui, în vestul Europei. Ne-a spus-o într-o seară de decembrie, în sufrageria decorată pentru Crăciun cu globuri, beteală și crengi de brad. Deși trece mereu la supermarket pe lângă jeleurile cu pricina, nu și-a mai cumpărat niciodată.
La fel ca el, am avut (și încă mai am) o mătușă în străinătate care ne aducea mai mereu dulciuri în apropierea Sărbătorilor de Iarnă. Aceasta e singura legătură cu povestea de mai sus. Bomboane de ciocolată, jeleuri (or fi fost tot cu gelatină de porc, doar că noi suntem creștini) și napolitane fine cu cremă de vanilie.
Ospăţ! Ba, într-un an, să tot fie ’91 sau ’92, iarna, părinţii mei au fost în vizită la ea. Prima dată într-o ţară occidentală după ieșirea din comunism. Au venit cu portbagajul plin de dulciuri. Cred că devalizaseră jumătate de magazin Aldi. Erau ieftine acolo. La sosire ne-au împărţit cam jumătate din dulciuri. Jumătate le-au ascuns, fără știrea noastră, în balcon. Urmau să fie cadourile de Crăciun. Dar, ca în fiecare an, și eu, și fratele meu le-am dibuit ascunzătoarea și, zilnic, luam câte o bomboană. Una, nu mai mult. Nu le puteam termina înainte de a ne fi oferite sub brad. Acum, nu că încurajez furtul sau neascultarea părinţilor, dar simplul fapt că nu aveam voie să mănânc din acele bomboane mă făcea să mă cred o specie de spion combinat cu muschetar – cam astea erau lecturile mele atunci.
Dacă acţiunea ar fi avut loc mai târziu, poate eram și vreun ţestos ninja. Oricum, erau cele mai bune bomboane care puteau să existe pe faţa pământului. Sătui de bonibonbon, gumă Turbo și alte bunătăţi produse de fabricile de dulciuri din Turcia – de care erau pline magazinele postrevoluţie –, bomboanele ieftine din Occident, mie și fratelui meu, mai spion și mai muschetar decât mine, deși mai mic, ni se păreau cele mai bune din lume. Acel Crăciun a trecut, cu jumătate din jumătatea de cantitate de bomboane aduse de ai noștri din Occident. Dar nimeni nu a spus nimic, toţi, de la fratele meu până la bunica noastră, ne-am bucurat de câte o bomboană din străinătate și am început noul an cu bine.
Povestea continuă. Azi trec pe lângă rafturile supermarketurilor din România, pline-ochi cu bomboanele ieftine din străinătate pe care le devoram cu atâta plăcere (amestecată cu teama de a nu fi prins) în acel Crăciun de după vizita alor mei în Vest. Și mulţi ani după. Nu, n-aș mai cumpăra niciodată, cu atât mai mult să le mănânc. Gustul, moda, timpul, metabolismul: s-au schimbat toate. A rămas amintirea, senzaţia, bucuria, sentimentul de premiere, de răsfăţ, de împlinire. Pentru că nimic nu trezește în tine mulţumirea mai intens decât o bomboană de ciocolată, două jeleuri sau o felie de cozonac. Ceva dulce.
Iar la trecerea dintre ani merită să ne premiem cu ceva dulce. Din străinătate sau făcut în casă. Chiar dacă e împotriva principiilor noastre dietare sau de orice altfel. E modul de a ne spune nouă înșine: Bravo! Ai mai trecut un an, cu bune și cu rele, urmează altul, mereu cu speranţa de mai bine, iar la capătul lui, din nou, ceva dulce, pentru ce a fost și ce va veni. Pentru că oameni suntem cu toţii.