Există personalități care traversează epoci întregi, care sunt martorii istoriei, lăsându-ne moșteniri complexe inestimabile. Cella Delavrancea a fost una dintre aceste figuri marcante ale istoriei.
Născută în 1887, pianista și scriitoarea Cella Delavrancea a traversat timp de 104 ani România regală, Primul Război Mondial, perioada interbelică, Cel de-Al Doilea Război Mondial, comunismul și primii ani ai libertății postdecembriste. A cunoscut-o pe regina Maria, a cântat cu George Enescu, a fost prietenă cu Brâncuși, i-a iubit pe Caragiale și pe Nae Ionescu și a fost martora dispariției și apariției unor lumi întregi. Dar, dincolo de biografia sa spectaculoasă, Cella Delavrancea ne-a lăsat un mod aparte de a privi lumea.
Familia Cellei
S-a născut la București, fiica cea mare a scriitorului și omului politic Barbu Ștefănescu Delavrancea și a Mariei Lupașcu, pianistă și profesoară. Tatăl ei ne-a lăsat piesa de teatru Apus de Soare, nuvele şi povestiri precum Sultănica, Domnul Vucea sau Hagi Tudose, dar a fost şi un mare orator. A fost avocat şi om politic, fiind cunoscut apărător al cauzelor pierdute. De altfel, a pledat chiar pentru I.L. Caragiale, bunul său prieten, care l-a acuzat pe publicistul Const. Al. Ionescu de calomnie prin presă. Procesele unde Barbu Delavrancea pleda ajungeau să fie un adevărat spectacol, iar publicul era avid să participe la pledoariile sale.
Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost şi primarul Bucureştilor între 1899-1901, într-o perioadă dificilă cu care s-a confruntat România la acea vreme. Se spune că era un om cu privire aspră, cu o voce gravă atunci când evoca problemele poporului. S-a implicat foarte mult în problemele Capitalei, spre exemplu, a introdus tramvaiele electrice (în locul tramvaielor cu cai), a cerut construirea unei stații de captare a apei și unui apeduct, albia Dâmboviței fiind adâncită, iar malurile reparate. La finalul mandatului lui Delavrancea, „apa consumată de bucureşteni era curată, limpede şi potabilă”, iar mortalitatea din cauza febrei tifoide a scăzut drastic. A contribuit la Legea repaosului duminical, prin care muncitorilor li se dădea o zi liberă pe săptămână, spunând: „Să le dăm dreptul de a-şi mângâia copiii, de a şi-i iubi şi de a şi-i creşte şi cunoaște”. Barbu şi-a petrecut primii ani de viață pe ulița Vergului, în tovărășia tatălui său, care era căruțaș de grâne pe traseul București-Giurgiu, și cel mai probabil a trăit vremuri grele.
„Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mârsă neagră și-l lingușeam și-l mângâiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruță”, povestea el ani mai târziu.
Mama Cellei Delavrancea, Maria Lupașcu, a fost, la rândul său, o talentată pianistă, cultivată, absolventă de filozofie și matematică și, ulterior, directoare a Școlii Centrale de Fete din București. Aşa că într-o asemenea familie s-au format personalități talentate și erudite: Cella, cea mai mare, Margareta Delavrancea (Bebs), profesoară şi licențiată în filozofie, Henrieta Delavrancea, una dintre primele și cele mai importante arhitecte române, și Niculina Delavrancea-Dona, pictoriță. Casa familiei era una dintre marile case culturale ale Bucureștiului de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Pe aici treceau Ion Luca Caragiale, Alexandru Vlahuță, Nicolae Grigorescu, Theodor Pallady sau Octavian Goga. Mai târziu, Cella avea să spună: „Am fost crescute într-o atmosferă în care se vorbea numai literatură, artă și muzică”, iar această frază explică atmosfera din casa Delavrancea. Pentru ea, cultura nu era o profesie. Era mediul natural în care trăia. Familia funcționa ca un mic univers artistic în care literatura, muzica și arhitectura coexistau și se armonizau reciproc.
Cella și casele
În biografia ei, casele joacă un rol esențial. Prima este casa părintească a familiei Delavrancea, universul copilăriei și al formării sale intelectuale. Aici a descoperit muzica, literatura și arta.
În perioada interbelică, Cella locuiește în cercurile aristocratice și diplomatice ale Bucureștiului. A fost căsătorită cu diplomatul Viorel Tilea, apoi cu bancherul Aristide Blank și ulterior cu Philippe Lahovary. Aceste relații o introduc în marile saloane ale epocii, în rețeaua aristocratică și intelectuală a Bucureștiului.
Una dintre cele mai discutate relații ale vieții sale a fost cea cu filozoful Nae Ionescu. Casa acestuia devine unul dintre marile locuri de întâlnire ale intelectualității interbelice. Cella a fost prezentă acolo în ultimii ani ai filozofului și se află lângă el în momentul morții sale, în 1940. Această poveste de iubire avea să o urmărească întreaga viață.
Ca urmare a divorțului de bancherul și finanțistul Aristide Blank, cofondator al Băncii Marmorosch-Blank, Cella Delavrancea a locuit în clădirea din strada Eminescu nr. 151, unde a rămas până la stingerea sa din viață. În vecinătate, în aceeași curte, într-o casă mai mică a locuit şi sora sa, Henrieta Delavrancea (căsătorită Gibory), una dintre primele femei arhitect din România.
După instaurarea comunismului, multe dintre casele lumii pe care o cunoscuse dispar, sunt naționalizate sau își schimbă radical funcțiunea. Casa Cellei Delavrancea a rămas una dintre puținele reședințe ale elitei interbelice care nu au fost naționalizate integral în perioada comunistă. Memorialistica epocii și diverse mărturii ulterioare au sugerat că pianista s-ar fi bucurat de protecția lui Emil Bodnăraș, unul dintre liderii regimului comunist, care îi purta o mare admirație. Totuși, această ipoteză nu este pe deplin documentată și rămâne mai degrabă în zona istoriei orale. Cella rămâne însă una dintre ultimele martore ale Bucureștiului aristocratic. În memoriile sale descrie saloane, grădini, concerte private, seri muzicale și personaje care astăzi aparțin aproape exclusiv istoriei culturale.
Muzica și personalitatea Cellei
La începutul secolului XX, tinerei Cella îi devine clar că destinul ei este muzica. A început să studieze pianul cu mama sa, Maria Lupașcu, iar ulterior a urmat Conservatorul din București și Conservatorul din Paris, unde a obținut Premiul I. Tatăl său, care totuși visa ca ea să devină scriitoare, îi anunță succesul prin telegrame trimise prietenilor săi scriitori. În capitala Franței, Cella i-a cunoscut pe Gabriel Fauré, Ferruccio Busoni și Alfred Cortot, unul dintre marii pianiști ai secolului XX, care i-ar fi spus: „Regret doar că nu ați fost eleva mea”. Cariera sa concertistică a început foarte devreme. La 14 ani, Ion Luca Caragiale o asculta interpretând un vals de Chopin și o numea „copilul-minune care îmblânzește arta”.
Parisul îi oferă educația muzicală și modelul unei vieți cosmopolite. Cella va rămâne toată viața o femeie elegantă, rafinată, extrem de cultivată și atentă la detalii. Era spectaculoasă prin naturalețea sa aristocratică. Vorbea franceza impecabil, citea enorm, frecventa cercurile culturale și păstra o politețe rafinată.
Poate cea mai importantă întâlnire artistică a vieții sale a fost cea cu George Enescu. Au concertat împreună recitaluri de sonate, iar Cella vorbește despre el cu admirație aproape religioasă. Ea considera că Enescu reprezenta o formă de perfecțiune artistică. Relația lor a depășit scena. Cella a făcut parte din cercul apropiat al compozitorului și a fost martoră a relației sale cu Maruca Cantacuzino. Prin intermediul lor putem înțelege Bucureștiul muzical de altădată: seratele aristocratice, saloanele particulare, concertele de cameră și lumea care gravita în jurul Ateneului Român. A fost apropiată și de regina Maria, cele două schimbând o corespondență absolut fascinantă.
Repertoriul ei era unul profund clasic și romantic: Mozart, Beethoven, Schumann, Brahms, Chopin, Debussy și Ravel. Dar poate cele mai importante colaborări au fost cele alături de George Enescu. Cei doi au susținut numeroase recitaluri, interpretând sonate de Beethoven și Mozart, iar Cella îl considera pe Enescu „cel mai mare muzician pe care l-am cunoscut”. Ea povestea despre concertele alături de Enescu ca despre experiențe aproape inițiatice, în care muzica depășea partitura și devenea un dialog între două sensibilități. După război, într-o Românie radical schimbată, Cella a continuat să concerteze, devenind una dintre figurile simbolice ale vieții muzicale românești.
Profesoara care a format generații
Cella Delavrancea a fost un artist care a strălucit pe scenă și un pedagog care a format alți artiști. Între 1950 și 1954 a predat la Liceul de Muzică din București, iar din 1954 a devenit profesoară la Conservatorul din București, unde a rămas până la pensionare. Cella preda tehnică pianistică în timp ce prezența ei vorbea despre cultură, memorie, rafinament. Din clasa ei au ieșit câțiva dintre cei mai importanți pianiști români ai secolului XX: Dan Grigore, Radu Lupu, Nicolae Licareț. Pianistul Dan Grigore a vorbit adesea despre prietenia lor și despre energia extraordinară a profesoarei sale, pe care o considera una dintre marile personalități ale culturii române. El avea să spună despre Cella că a fost „cel mai tânăr prieten pe care l-am avut vreodată”, evocând vitalitatea și curiozitatea ei intelectuală chiar și la vârste foarte înaintate.
Scriitoarea Cella Delavrancea
Activitatea sa literară este la fel de importantă, Cella Delavrancea urmându-l pe tatăl său în ceea ce privește talentul. A debutat în 1929 în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi și a publicat apoi proză, memorii, cronici muzicale și eseuri în revistele culturale importante ale epocii. Anul acesta se împlinesc 80 de ani de la debutul său editorial cu volumul de nuvele Vraja. Printre volumele sale se mai numără: Mozaic în timp, Dintr-un secol de viață sau Arpegii în ton major.
Scrisul său are aceeași eleganță pe care o regăsim și în interpretările sale: lucid, rafinat, atent la detaliu și profund autobiografic. Textele sale sunt astăzi documente extraordinare despre lumea aristocratică și intelectuală a Bucureștiului, despre George Enescu, regina Maria, Nae Ionescu, Brâncuși, despre personalități internaționale precum Rainer Maria Rilke sau Paul Valéry, pe care i-a cunoscut, și despre marile saloane culturale ale României interbelice.
Centenarul Cellei
Una dintre cele mai interesante trăsături ale Cellei Delavrancea a fost vitalitatea. A continuat să cânte după 90 de ani și a urcat pe scenă la aniversarea centenarului său la Sala Radio. A susținut ultimul recital public la 103 ani, devenind una dintre cele mai longevive pianiste active din lume. Pianistul Dan Grigore, unul dintre elevii săi, vorbea despre energia și căldura extraordinară pe care le păstra chiar și la 100 de ani.
Când Cella Delavrancea a murit, în august 1991, România abia descoperise libertatea. Odată cu ea a dispărut unul dintre ultimii martori direcți ai Bucureștiului Belle Époque. Ea cunoscuse marile personalități ale secolului, traversase saloanele aristocratice, războaiele, comunismul și tranziția.
Posibil ca acesta să fie, în fond, marele privilegiu al Cellei Delavrancea: a fost simultan muzician, scriitor și pedagog. Astăzi, povestea Cellei Delavrancea face parte din patrimoniul nostru imaterial. De aceea am ales ca anul acesta, când comemorăm 35 de ani de la trecerea sa în eternitate și marcăm 80 de ani de la debutul său editorial, să îi dedic Festivalul AICI A STAT. Ediția dedicată Cellei Delavrancea va avea loc între 8-18 octombrie: case istorice, Ateneul, muzee, tururi ghidate, recitaluri, sonate, conferințe și o expoziție, toate îi vor onora memoria, muzica, literatura, personalitatea.
Va urma.
