„Nu mai am același entuziasm când merg la birou. M-am pregătit atât pentru acest domeniu și ceva parcă s-a destrămat.” Asta mi-a spus cineva la o ședință de coaching. Nu e cineva de aici, e din altă țară, aici suntem toți entuziaști.
Dincolo de discuția aceasta, am reflectat eu însămi la subiect, așa cum fac de obicei.
Nu știu cum e pentru alții, dar nici la mine nu e fiecare zi cu entuziasm, bateriile pline, bucurie, nerăbdare.
Sunt zile când sunt obosită, plictisită, agitată, îngrijorată, agasată, când parcă m-am trezit cu fața la cearșaf. Sau când, efectiv, gândurile m-au ținut trează până târziu în noapte și dimineața îmi găsesc cu greu energia.
Desigur că aș vrea ca fiecare zi a vieții să fie cu focuri de artificii. Sau poate că nu, atunci nu ar mai fi nimic surprinzător.
Așa că unele zile mai liniștite, mai terne, ar putea alterna cu zile precum șampania proaspăt desfăcută, plină de bule! Cu zile cu baloane și sclipici, ba chiar și cu praf magic, ca în poveștile lui Disney. Sau cu pantofi fermecați pe care să îi pun când vreau să dau din călcâie și să fac o vrajă bună.
Dar, ce să vezi? Viața nu e făcută doar din focuri de artificii, din lumini strălucitoare, nu e făcută încontinuu din acele zile în care ne îndrăgostim. Știți starea aceea pe care o ai în tot corpul când te îndrăgostești? Emoția aceea este parte din definiția lui „a trăi cu toată ființa ta”. Dar și acea emoție ar fi poate prea mult, s-ar demonetiza, banaliza, dacă am experimenta-o zilnic. Ar fi la fel cu a mânca mereu la restaurante cu stele Michelin. După un timp, ne-am plictisi, nu ne-ar mai plăcea, am căuta ceva diferit.
Așadar, cred că e firesc să avem zile, perioade, când flacăra motivației nu mai arde precum un foc de tabără strașnic, ci pâlpâie ca o candelă căreia îi mai trebuie niște ulei.
Am avut și perioade când am simțit că nu mai pot, că am obosit, că îmi este greu. Au fost unele foarte grele chiar, când părea că totul se năruie, când îmi era greu să mai văd vestita luminiță de la capătul tunelului. Chiar uneori, greutatea era mai apăsătoare pentru că eu nu lăsam să se vadă nimic, mă purtam ca și cum aveam totul sub control. Desigur că unii vedeau dincolo de aparențe, însă aveau politețea de a nu spune nimic.
E ușor, așadar, să ne motivăm când totul merge bine. Atunci parcă avem aripi, facem totul mai ușor, chiar dacă ceva nu iese bine, trecem lejer peste eșec, mergem mai departe fără a ne lăsa distrași.
Dar când norii grei se adună deasupra capului, când mergem prin viață așa cum am merge într-o seară urâtă de noiembrie, târziu, cu cer de plumb bacovian, cu atmosferă apăsătoare, cu vânt tăios ce pare că nu se mai dă dus, atunci e mai greu să ne ținem motivația la cote înalte.
„Magia” stă în ce facem atunci, când auto-motivația e tocită, când e nevoie să o ascuțim.
Ce m-a ajutat pe mine a fost ceva ce poate părea plictisitor, apăsător: disciplina personală, decizia de a mă lua metaforic pe mine de mână și de a pune un pas în fața celuilalt, a mă duce la birou, a face ce am de făcut. Îmi imaginez, în astfel de situații, o scenă, la teatrul de păpuși, unde eu sunt și păpușa, și păpușarul. Păpușa obosește din când în când, după ce își face rolul de mai multe ori. Vrea să se lase pe jos și să nu mai facă nimic. Atunci intră în acțiune păpușarul, ia păpușa, o îngrijește, îi vorbește puțin, cu grijă, delicatețe, apoi o ridică și o ține bine în frâu.
Lăsatul acesta pe jos, abandonul, este periculos. Imaginați-vă o păpușă lăsată pe jos, cu sforile în dezordine pe lângă ea. Tabloul este cât se poate de dezolant.
Și totuși se întâmplă să nu mai găsim scânteia în interiorul nostru. Ar fi ideal să fie cineva sau câțiva oameni care să ne susțină, să ne ajute, să ne dea alte perspective. Iar de multe ori e gol, pustiu, probabil pentru că nu am cultivat nimic înainte. Este esențial să cultivăm relații cu ceilalți când ne este bine, să construim aceste relații când nu avem nevoie de nimic, să fim noi înșine acolo când ceilalți vor să discute ceva cu un prieten. Modul în care ne simțim nu ar trebui să fie decisiv pentru acțiunile noastre, mai ales când suntem mai jos. Ar trebui să continuăm să facem ce avem de făcut fiecare, în funcție de valorile, principiile noastre de viață.
Mi-ar plăcea să aflu cum vă țineți în echilibru. Poate ne inspirăm reciproc.
Încep eu:
Plec la Paris pentru câteva zile, chiar dacă doar două-trei. Este locul meu de încărcare a bateriilor, de schimbare de perspectivă, de contaminare cu frumos, cu arta de toate felurile.
Stau acasă în weekend și citesc, neapărat cu flori și fructe care să îmi placă. Mă asigur că nu am un program anume.
Vorbesc la telefon cu o prietenă care mă ajută să mă repoziționez.
Mă uit la un film sau două, sau trei, care să mă ajute să ies din cercul meu strâmt și să intru în alte lumi.
Mă duc la un concert la Ateneu – am observat că mă ajută mereu să mă resetez, să mă contaminez de ceva parcă din altă lume, să ating o stare de catharsis. Apoi vine și entuziasmul.
În încheiere, aș dori să recomand un film: Cast Away (Naufragiatul), cu Tom Hanks. Acesta are un moment de reflecție asupra viitorului, spre final. El spune:
„Sunt atât de trist că am pierdut-o pe Kelly. Dar sunt recunoscător că a fost cu mine pe acea insulă. Și știu ce am de făcut acum. O să continui să respir. Pentru că mâine soarele va răsări din nou. Și cine știe ce îmi va aduce mareea”.
Naufragiatul se concentrează pe abandonarea iluziei controlului, îmbrățișarea momentului prezent și găsirea stării de liniște prin acceptarea a ceea ce este dincolo de puterea sa. Prin experiența supraviețuirii, el învață să prețuiască legătura umană, să aprecieze lucrurile mărunte și să găsească forța interioară de a privi spre viitor cu speranță, de a merge mai departe, chiar și atunci când planurile i-au fost spulberate și relațiile din trecut s-au destrămat.