FacebookTwitterLinkedIn

„Ultimul cobzar”

Bogdan Simion are 28 de ani și este din Râmnicu Vâlcea. Se trage dintr-o familie cu înclinații muzicale. Tatăl a studiat 12 ani vioara, iar despre bunica lui spune că are o voce minunată, chiar dacă nu a cântat niciodată profesionist. Astfel, muzica a fost în el dintotdeauna, pentru că Bogdan crede că pe lângă faptul că se învață, în primul rând se moștenește. „Totul ține de o relație de natură spirituală cu muzica, dar și cu strămoșii.”

La 15 ani, a pus prima oară mâna pe o cobză. Cobza este cel mai vechi instrument  cu coarde din Peninsula Balcanică. Sunetul ei l-a fascinat și, de atunci, a știut că vrea să-l urmeze toată viața. „Dacă nu-ți dai seama în jurul acelei vârste ce-ți dorești, nu-ți mai dai seama niciodată.” Timp de trei ani, a mers la fiecare sfârșit de săptămână, la Slatina, la Constantin Gaciu, unul dintre ultimii cobzari din România. Acesta l-a învățat să cânte la cobză, iar Bogdan îl consideră unul dintre maeștrii lui. „El a fost introducerea mea în acest instrument, dar în muzică nu ai un singur maestru.”

Iar acest lucru s-a dovedit în cei 13 ani în care Bogdan a bătut România în lung și-n lat în căutarea lăutarilor și a muzicilor de tradiție orală sau „mici și analfabete”, după cum le numește el. A întâlnit 80% din cobzarii de tradiție care au mai rămas în România și are o colecție de aproape 40 de instrumente muzicale, toate provenind de pe teritoriul actual al țării, dar din culturi extrem de eterogene. Printre ele se regăsesc și nouă cobze, iar la șapte se mai poate cânta. Este cea mai mare colecție publică de cobze din România, iar Bogdan a devenit unul dintre ultimii „menestreli” ai acestui instrument din lume.

Cobza cu care venise când ne-am întâlnit are o vechime de 70 de ani. A cumpărat-o de la un nepot de cobzar din județul Teleorman. Bărbatul respectiv era taximetrist și nu o mai folosea. „Eu cumpăr orice cobză găsesc. O duc lutierului meu din Vâlcea, singurul în care am încredere, și încerc să scot sunet din ea.”

Găsirea sinelui

L-am întrebat pe Bogdan ce l-a făcut să plece în aceste călătorii muzicale și ce înseamnă  această misiune de a salva nu numai un instrument, ci o întreagă cultură de care nimeni nu mai vrea să aibă grijă: lăutăria. Dar Bogdan îmi spune că nu e vorba de nicio misiune, ci de un proces în care sinele este cel important.

„Nu poți ști cine ești decât dacă te risipești, decât dacă te rătăcești de tine însuți.” Bogdan cutreieră lumea pentru a înțelege cine este, iar oamenii pe care îi întâlnește îl ajută să se descopere. „Consider că cel mai important este să te risipești într-o sută de oameni și zări, să vezi câte bordeie, atâtea obiceie și nu neapărat să le tolerezi, dar să înțelegi de unde vin.”

Iar la toate acestea se mai adaugă plăcerea și bucuria de a auzi muzicile cântate de oamenii pe care îi întâlnește. De lăutari. „Sunt dispus să fac orice fel de sacrificii să-i aud. De fiecare dată când am zi liberă, merg la țară să stau cu ei.” Spune că va veni o vreme când își va dori din tot sufletul să petreacă timp în preajma lăutarilor adevărați, dar nu va mai avea cu cine.

Mai concret, Bogdan curatoriază grupuri de muzici de tradiție orală de pe întreg teritoriul României. Și cântă alături de ele. Este vorba atât despre muzici ale majoritarilor români, cât și ale tuturor minorităților conlocuitoare. Acest proces de curatoriere presupune selecție de repertoriu și de instrumentar. „Ascult 50 de piese și aleg 10 pentru cântare.” Toate grupurile, cu excepția celor din comuna Coșula, județul Botoșani, și Carei, județul Satu Mare, sunt formate din lăutari în vârstă.

Activitatea lui Bogdan este foarte încărcată. De la jumătatea lunii noiembrie și până pe 1 ianuarie are programate 40 de concerte. Îl întreb dacă oboseala nu este prea mare. „Sigur că obosesc. Dar mi-e rușine de oamenii bătrâni să spun că obosesc, în condițiile în care avem noi șansa să cântăm azi. Spre exemplu, cu stație de amplificare, fără să fim nevoiți să țipăm până rămânem fără glas. Dacă mă plâng, îmi bat joc de memoria înaintașilor.” Și mai am o curiozitate: dacă asta este ceea ce va face toată viața. „Dacă voi fi la fel de binecuvântat cum am fost până acum, lucru pentru care sunt deosebit de recunoscător, voi face asta până în clipa când voi închide ochii.”

Între lumi

Bogdan spune că muzica pe care o descoperă și pe care o cântă este universală, pentru că vorbește despre toate lucrurile care ne definesc ca oameni, și bune, și rele: dragoste, dragoste neîmpărtășită, dezămăgire, speranță, dor, moarte, patimă, crime, hoție. Deși poate fi înțeleasă de orice categorie socială, nu trebuie dusă în universități. Trebuie să rămână în locurile în care s-a născut, să fie moștenită, simțită și trăită.

Bogdan tocmai și-a luat doctoratul în filologie, la Universitatea din București. Nu a ales etnomuzicologia din prisma motivelor de mai sus. Cultura înaltă este destinată universităților. Îl mai întreb cum se împacă în el aceste două lumi, aparent opuse. Răspunsul apare imediat și cât se poate de onest. „Eu sunt între lumi. La jumătatea drumului între cultura populară și cultura înaltă.”