de vorbă cu Otilia Mantelers
Despre temerile actuale ale părinților și cele mai dificile lucruri pe care le au de făcut în educația copiilor am invitat-o în acest număr al revistei pe Otilia Mantelers, psiholog și instructor de parenting. Rezultatul? Un dialog provocator și instructiv, plin de sfaturi care, cu siguranță, o să vă capteze atenția.
Pentru început, o curiozitate personală: care este cea mai frecventă întrebare pe care v-o pun părinții? Care este problema cea mai arzătoare?
În funcție de vârsta copilului, întrebarea pe care o primesc cel mai des este legată de momentele de non-cooperare dintre copil și părinte. Între 0-6 ani, părinții vor să știe cum să pună capăt crizelor de furie (tantrumurilor). Între 6-12 ani vor să știe cum să-i convingă să stea mai puțin la calculator sau la telefon și cum să-i facă să învețe. Între 12 și 18 ani părinții pun întrebări legate de teme și de școală, de consumul de substanțe (alcool sau droguri).
De ce sunt generate aceste probleme?
Toate aceste dileme de mamă și de tată care apar la orice vârstă a copiilor au la bază sentimentul de copleșire și de neputință al părinților în anumite momente. Părinții din ziua de azi au două temeri mari, din care una nu a existat nicodată până acum. Prima este că li se va întâmpla ceva rău copiilor lor sau că nu vor ajunge bine în viață, referindu-se aici la succes și relația de cuplu (această temere a existat mai mereu). Iar a doua este că ei, adulții, pot greși în creșterea copiilor, care pot asfel să fie traumatizați. Iar ca urmare a acestei traume din cauza greșelilor parentale, pe de o parte va suferi copilul, pe de alta părintele va pierde relația cu copilul său.
Este oare mai greu să fii părinte acum, decât pentru generațiile mai vechi de părinți?
Da, este mult mai greu să fim părinți în ziua de azi, iar motivele sunt multiple. Pe de o parte, este mai greu să fim părinți acum fiindcă apariția psihologiei, a literaturii dedicate parentajului, ajută părinții să devină conștienți de modul cum funcționează psihicul uman, de felul în care traumele strămoșilor rămân impregnate în ADN-ul copiilor noștri, motiv pentru care a crescut presiunea asupra familiei. Pe de altă parte, este mai greu să fim părinți acum fiindcă accesul tinerilor și al copiilor la substanțe nocive, droguri și ecrane este facil, iar efectele acestora asupra creierului, corpului și psihicului sunt foarte nocive. Nu doar accesul este facil, dar și neputința noastră de a controla accesul acesta este tot mai mare.
Mai sunt și alte cauze, legate de viața de cuplu?
Este greu să fim părinți fiindcă mama îndeplinește foarte multe roluri pe lângă creșterea copilului, ceea ce o agită, o neliniștește, o însingurează. Relațiile de cuplu se destramă tot mai ușor în zilele noastre, iar divorțul cuplului nu este asimilat de copil așa cum are el nevoie. Toate aceste schimbări în evoluția ființei umane fac ca rolul de părinte să fie tot mai greu!
Sunt și alte lucruri dificile în educația copiilor cu care se confruntă părinții de azi în afara celor legate de calculator, rețele sociale și Internet?
Așa cum spuneam, nouă, părinților ne e complicat să creștem copiii în realitatea de azi, în special din cauza singurătății pe care o resimțim la nivel de societate. Mamele lucrează foarte mult, tații sunt certați de mame că nu fac ce trebuie pentru copil, că nu se implică suficient, adâncindu-se astfel ruptura în cuplu.
Există un remediu al acestei situații?
Suportul emoțional. Fără el, munca de a fi părinte, care e mai ales emoțională, este greu de îndeplinit. Dacă relația de cuplu nu funcționează sănătos, relația parentală nu poate fi una sănătoasă, deoarece copilul are nevoie de siguranță emoțională de la cel puțin un adult. Iar când relația de cuplu nu merge, nici mama, nici tata nu sunt în siguranță, ceea ce provoacă anxietate copiilor. În rest, în mod concret în relația parentală, mamei și tatălui le e complicat să spună NU copiilor lor – NU la orice.
Care sunt consecințele?
Gradul de influență a părinților în alegerile copilului scade tot mai devreme raportat la vârsta acestuia, ceea ce aduce anxietate și mai multă părintelui și fragilizarea relației cu copilul. Sunt trei lucruri pe care le greșim cel mai adesea cu copiii – îi judecăm (în privința caracterului, a calității sau lipsei unor calități pe care le dorim la copii ), îi mustrăm pentru rezultatele la școală și pentru relațiile cu prietenii, le dăm prea multe sfaturi. Aceste trei acțiuni ale noastre ne încurcă în a clădi relații bune cu copiii.
Vorbiți adesea despre faptul că părinții le oferă prea multe activități copiilor lor. Ce este rău în asta?
Există într-adevăr o goană după activități extra-curriculare și o temere a părinților că nu le oferă suficiente experiențe copiilor. Despre primele știm că nu le fac atâta bine (și sport, și instrument, și artă, și matematică japoneză etc.), fiindcă nu le permit să se odihnească și să caute direcția proprie de creștere și explorare. Despre oferta prea bogată a acestor experiențe nu s-a vorbit suficient, fiindcă se pune mult accent pe călătorii, pe citit non-stop, pe văzut lucruri noi, pe muzee, pe ateliere de tot felul.
Ne dați și o concluzie la această supraîncărcare a copilului?
Cu cât copilul e mai mic, cu atât el are nevoie mai multă să stea acasă cu părinții, în parc, în natură. Cu cât copilul crește și cerințele școlii cresc, cu atât el are nevoie de mai multă relaxare, sport, de timp mai concentrat cu părinții și de relații de prietenie cu cei de vârsta lui. Relațiile sunt cele mai importante, ele hrănesc psihicul copilului și îi permit curiozității asupra lumii să se manifeste.
Întrebarea anterioară ne aduce aminte cât de importantă este dezvoltarea gândirii critice a copiilor. Ce pot să facă părinții?
În dezvoltarea gândirii critice a copiilor aptitudinea cea mai importantă de dezvoltat este ascultarea a tot ce ne povestește copilul. Această ascultare trebuie să fie însoțită de curiozitate, de răbdare și empatie, oricât de greu ne e să auzim ce ne spune copilul. Știu că ne cerem mult cu acest tip de ascultare fără judecată, însă e o calitate necesară relațiilor bune, în general.
Deci, să învățăm să-i ascultăm pe cei mici…
Când copilul este ascultat de părinte, are șansa să își exploreze mintea și sufletul, să pătrundă în locuri tot mai adânci din ființa lui, să se cunoască și să se accepte. După ascultarea fără judecată urmează pentru părinte aprobarea. Când părintele aprobă ce spune copilul său, acesta este încurajat să aibă păreri proprii. Adică gândire critică. Aprobarea nu înseamnă că sunt de acord cu conținutul a ceea ce spune copilul. Ci înseamnă că sunt de acord cu faptul că are o părere și că sunt curios de unde o are, cum i-a venit, ce îl face să gândească așa. Dacă i-o demontez prin propriile argumente și nu ascult, nu aprob, atunci el se va opri din a povesti ce gândește și ce simte.
Despre temerile actuale ale părinților și cele mai dificile lucruri pe care le au de făcut în educația copiilor am invitat-o în acest număr al revistei pe Otilia Mantelers, psiholog și instructor de parenting. Rezultatul? Un dialog provocator și instructiv, plin de sfaturi care, cu siguranță, o să vă capteze atenția.
Pentru început, o curiozitate personală: care este cea mai frecventă întrebare pe care v-o pun părinții? Care este problema cea mai arzătoare?
În funcție de vârsta copilului, întrebarea pe care o primesc cel mai des este legată de momentele de non-cooperare dintre copil și părinte. Între 0-6 ani, părinții vor să știe cum să pună capăt crizelor de furie (tantrumurilor). Între 6-12 ani vor să știe cum să-i convingă să stea mai puțin la calculator sau la telefon și cum să-i facă să învețe. Între 12 și 18 ani părinții pun întrebări legate de teme și de școală, de consumul de substanțe (alcool sau droguri).
De ce sunt generate aceste probleme?
Toate aceste dileme de mamă și de tată care apar la orice vârstă a copiilor au la bază sentimentul de copleșire și de neputință al părinților în anumite momente. Părinții din ziua de azi au două temeri mari, din care una nu a existat nicodată până acum. Prima este că li se va întâmpla ceva rău copiilor lor sau că nu vor ajunge bine în viață, referindu-se aici la succes și relația de cuplu (această temere a existat mai mereu). Iar a doua este că ei, adulții, pot greși în creșterea copiilor, care pot asfel să fie traumatizați. Iar ca urmare a acestei traume din cauza greșelilor parentale, pe de o parte va suferi copilul, pe de alta părintele va pierde relația cu copilul său.
Este oare mai greu să fii părinte acum, decât pentru generațiile mai vechi de părinți?
Da, este mult mai greu să fim părinți în ziua de azi, iar motivele sunt multiple. Pe de o parte, este mai greu să fim părinți acum fiindcă apariția psihologiei, a literaturii dedicate parentajului, ajută părinții să devină conștienți de modul cum funcționează psihicul uman, de felul în care traumele strămoșilor rămân impregnate în ADN-ul copiilor noștri, motiv pentru care a crescut presiunea asupra familiei. Pe de altă parte, este mai greu să fim părinți acum fiindcă accesul tinerilor și al copiilor la substanțe nocive, droguri și ecrane este facil, iar efectele acestora asupra creierului, corpului și psihicului sunt foarte nocive. Nu doar accesul este facil, dar și neputința noastră de a controla accesul acesta este tot mai mare.
Mai sunt și alte cauze, legate de viața de cuplu?
Este greu să fim părinți fiindcă mama îndeplinește foarte multe roluri pe lângă creșterea copilului, ceea ce o agită, o neliniștește, o însingurează. Relațiile de cuplu se destramă tot mai ușor în zilele noastre, iar divorțul cuplului nu este asimilat de copil așa cum are el nevoie. Toate aceste schimbări în evoluția ființei umane fac ca rolul de părinte să fie tot mai greu!
Sunt și alte lucruri dificile în educația copiilor cu care se confruntă părinții de azi în afara celor legate de calculator, rețele sociale și Internet?
Așa cum spuneam, nouă, părinților ne e complicat să creștem copiii în realitatea de azi, în special din cauza singurătății pe care o resimțim la nivel de societate. Mamele lucrează foarte mult, tații sunt certați de mame că nu fac ce trebuie pentru copil, că nu se implică suficient, adâncindu-se astfel ruptura în cuplu.
Există un remediu al acestei situații?
Suportul emoțional. Fără el, munca de a fi părinte, care e mai ales emoțională, este greu de îndeplinit. Dacă relația de cuplu nu funcționează sănătos, relația parentală nu poate fi una sănătoasă, deoarece copilul are nevoie de siguranță emoțională de la cel puțin un adult. Iar când relația de cuplu nu merge, nici mama, nici tata nu sunt în siguranță, ceea ce provoacă anxietate copiilor. În rest, în mod concret în relația parentală, mamei și tatălui le e complicat să spună NU copiilor lor – NU la orice.
Care sunt consecințele?
Gradul de influență a părinților în alegerile copilului scade tot mai devreme raportat la vârsta acestuia, ceea ce aduce anxietate și mai multă părintelui și fragilizarea relației cu copilul. Sunt trei lucruri pe care le greșim cel mai adesea cu copiii – îi judecăm (în privința caracterului, a calității sau lipsei unor calități pe care le dorim la copii ), îi mustrăm pentru rezultatele la școală și pentru relațiile cu prietenii, le dăm prea multe sfaturi. Aceste trei acțiuni ale noastre ne încurcă în a clădi relații bune cu copiii.
Vorbiți adesea despre faptul că părinții le oferă prea multe activități copiilor lor. Ce este rău în asta?
Există într-adevăr o goană după activități extra-curriculare și o temere a părinților că nu le oferă suficiente experiențe copiilor. Despre primele știm că nu le fac atâta bine (și sport, și instrument, și artă, și matematică japoneză etc.), fiindcă nu le permit să se odihnească și să caute direcția proprie de creștere și explorare. Despre oferta prea bogată a acestor experiențe nu s-a vorbit suficient, fiindcă se pune mult accent pe călătorii, pe citit non-stop, pe văzut lucruri noi, pe muzee, pe ateliere de tot felul.
Ne dați și o concluzie la această supraîncărcare a copilului?
Cu cât copilul e mai mic, cu atât el are nevoie mai multă să stea acasă cu părinții, în parc, în natură. Cu cât copilul crește și cerințele școlii cresc, cu atât el are nevoie de mai multă relaxare, sport, de timp mai concentrat cu părinții și de relații de prietenie cu cei de vârsta lui. Relațiile sunt cele mai importante, ele hrănesc psihicul copilului și îi permit curiozității asupra lumii să se manifeste.
Întrebarea anterioară ne aduce aminte cât de importantă este dezvoltarea gândirii critice a copiilor. Ce pot să facă părinții?
În dezvoltarea gândirii critice a copiilor aptitudinea cea mai importantă de dezvoltat este ascultarea a tot ce ne povestește copilul. Această ascultare trebuie să fie însoțită de curiozitate, de răbdare și empatie, oricât de greu ne e să auzim ce ne spune copilul. Știu că ne cerem mult cu acest tip de ascultare fără judecată, însă e o calitate necesară relațiilor bune, în general.
Deci, să învățăm să-i ascultăm pe cei mici…
Când copilul este ascultat de părinte, are șansa să își exploreze mintea și sufletul, să pătrundă în locuri tot mai adânci din ființa lui, să se cunoască și să se accepte. După ascultarea fără judecată urmează pentru părinte aprobarea. Când părintele aprobă ce spune copilul său, acesta este încurajat să aibă păreri proprii. Adică gândire critică. Aprobarea nu înseamnă că sunt de acord cu conținutul a ceea ce spune copilul. Ci înseamnă că sunt de acord cu faptul că are o părere și că sunt curios de unde o are, cum i-a venit, ce îl face să gândească așa. Dacă i-o demontez prin propriile argumente și nu ascult, nu aprob, atunci el se va opri din a povesti ce gândește și ce simte.