În fiecare primăvară, ne oferim bucuria de a vă prezenta doamnele speciale pe care avem privilegiul de a le cunoaște prin intermediul revistelor Forbes România și Forbes Life România. Doamne care fac o mare diferență în jurul lor, care sunt inspirație și motivație. Nici anul acesta nu facem excepție și ne bucurăm să vă facem cunoștință cu femei care construiesc un teatru, care consolidează relații, care „prevăd” viitorul, care își propun să vindece prin cuvinte, care au grijă de zâmbetul nostru, care militează elegant pentru redescoperirea feminității. Lectură plăcută.
Să zicem că aștepți o bună bucată de vreme până îți găsești calea. După ce o găsești și o urmezi timp de 20 de ani minunați, totul se termină subit, din motive care nu țin de tine. Ce urmează? „Să găsești putere în ce a rămas”, cum spune William Wordsworth. Este povestea Cameliei Cavadia, cofondator al agenției Fabrica de PR.
V-ați găsit ușor drumul în viață? Ați știut dintotdeauna ce veți fi, ce veți face?
Am trecut, ca orice copil, prin tot felul de faze și proiecții ale unui viitor pe care îl vedeam întotdeauna îndepărtat și mi-am dorit să fiu ba profesoară, ba ziaristă, ba culegător de folclor. Nu știam, desigur, ce presupune fiecare dintre aceste meserii sau dacă aș fi fost potrivită, dar îmi plăceau cum sună. Dorința de a deveni scriitoare s-a născut însă înăuntrul meu în clasa a V-a, când doamna dirigintă de limba română mi-a dat de înțeles că aș fi talentată și că pot folosi în scris sensibilitatea care mă încurca teribil și-mi înăbușea personalitatea. Dar am înțeles lucrul aceasta abia târziu, când deja îmbrăcasem visul într-o nucă cu carapace tare. A existat un moment în viață în care m-am întrebat cine sunt eu în afara serviciului care îmi ocupa cea mai mare parte din viață, dar, și mai important, cine aș fi eu dacă acel serviciu ar dispărea. Și cred că aceasta a fost întrebarea salvatoare, căci m-am apucat să scriu prima mea carte la 44 de ani, cu jumătate de an înainte ca activitatea mea la jobul la care fac referire să se încheie brusc și în mod inexplicabil.
Cum vă vedeați viitorul în adolescență?
Foarte diferit de cel pe care am ajuns să-l trăiesc.
Care au fost etapele pe care le-ați parcurs până în momentul în care ați fost convinsă că v-ați găsit drumul, că sunteți pe „calea cea bună”? Ce ați încercat și nu vi s-a potrivit?
Ironie a sorții sau nu, primul meu job a fost într-o fabrică, unde în primii ani m-am simțit pedepsită, dar, pe măsură ce timpul a trecut, am ajuns într-un colectiv în mijlocul căruia am reușit să mă integrez destul de bine. Era însă departe de ceea ce mi-aș fi dorit să fac în viață – asta în cazul în care aș fi știut cu adevărat ce vreau să fac. Eram complet debusolată pe vremea aceea și o mare parte din viață am simțit că mai degrabă ea mă poartă pe unde și cum vrea, în timp ce eu am scăpat cu totul frâiele din mână. În anul 1995, am ajuns printr-o întâmplare la o probă/un interviu la ProTV și atât de mult mi-a plăcut să fiu acolo, încât n-am mai plecat decât după două decenii. A fost cea mai bună școală pe care o puteam urma, cea mai intensă experiență pe care puteam să o am, iar pentru asta voi fi întotdeauna recunoscătoare. De când au apărut cărțile în viața mea, mă simt un om complet, un om care și-a găsit sensul. Iar pentru asta mulțumesc editurii Trei, care m-a ajutat să devin ceea ce nici măcar nu-ndrăzneam să rostesc cu voce tare: scriitoare.
Cum transmitem mai departe experiența noastră în această zonă? Cum ne ajutăm copiii sau cum îi îndrumăm pe cei tineri să-și găsească vocația?
Vorbindu-le cu sinceritate despre drumul nostru, despre greșelile pe care le-am făcut, despre lucrurile pe care le-am învățat greșind, lăsându-ne descoperiți în fața lor, arătându-ne deopotrivă vulnerabilitățile și puterea. Eu am înțeles târziu că nu poți schimba foarte mult felul în care ești și că lupta pe care o ai de dus cu tine nu e aceea a schimbării, ci cea a acceptării. Și tot târziu am înțeles că, uneori, eșecurile sunt un prim pas spre un drum mai bun, atunci când nu te lași doborât de ele. Important e să înveți din eșecuri, nu să le retrăiești la infinit.
Mi-ar fi plăcut să-i fi transmis fiicei mele o mai mare încredere în ea, dar știu că nu i-am fost deloc un exemplu bun în acest sens și mă doare când o văd că uneori repetă tiparul meu. Cred că tot ceea ce putem face noi, ca părinți e să-i ghidăm cât de mult posibil, dar să-i lăsăm să-și aleagă singuri drumul care li se potrivește. Iar de va fi să greșească, va fi greșeala lor, poate una dintre multele care-i vor face să ajungă acolo unde trebuie să ajungă.
Ați lucrat mulți ani în ProTV, de unde ați fost nevoită să plecați în urma restructurării departamentului de PR. Cum se vede azi acel moment?
Azi, acel moment se vede departe și nu mai doare în niciun fel. Am luat tot ce a fost bun și frumos din cei 19 ani petrecuți la ProTV și nu mai am niciun fel de resentiment față de cele întâmplate. Oricât de frumoase ar fi, unele povești trebuie să se termine, tocmai pentru a face loc altora ce te pot surprinde și bucura chiar mai mult.
Nu sunt o personalitate puternică. Întotdeauna am considerat că sunt exact contrariul, mai degrabă o fire timidă, din cale-afară de sensibilă, genul de om peste care treci ușor cu privirea mai departe, fără să-l remarci, să-l bagi în seamă. Pe de altă parte, de fiecare dată când m-am aflat într-un moment dificil al vieții, am reușit să mă-ntăresc și să merg mai departe. Iar asta poate spune despre mine că nu sunt chiar atât de slabă pe cât cred eu că sunt.
Agenția dvs. se numește Fabrica de PR. Și aproape că e o fabrică, se lucrează la foc continuu, dacă ar fi să mă uit la numărul de comunicate pe care îl regăsesc zilnic în Inboxul meu. Sunteți pentru PR ce este Șerban Pavlu pentru promo-uri și reclame, și o spun cu minimă ironie și maximă admirație. Până la urmă, plecarea din ProTV a fost acel impuls care v-a determinat să faceți un mare pas înainte? Tot răul spre bine?
Într-adevăr, dacă e să ne uităm doar la comunicatele care pleacă pe poarta Fabricii, pare că lucrăm continuu. Ceea ce nu e deloc departe de adevăr. Muncim mult, dar suntem bucuroase pentru toate lucrurile pe care am reușit să le facem împreună. Și aici aș vrea să vă rog să-mi permiteți să vorbesc puțin despre prietenele și colegele mele de la Fabrica de PR, pentru că lucrurile sunt așa cum sunt datorită echipei minunate pe care o facem împreună. Am pornit la drum alături de Alina Sin, partenera mea de la Fabrica de PR, în urma unei singure priviri schimbate între noi, în care am înțeles că acela e momentul în care putem și trebuie să pornim pe un nou drum împreună. Și vă spun cu mâna pe inimă că puține lucruri sunt mai valoroase ca acela în care simți că poți să-ți pui toată încrederea într-un om care nu te va dezamăgi. Cu Noni Alexa am fost colegă de liceu și prietenă de la 14 ani, am trăit și ne-am maturizat împreună, iar om mai cald, mai empatic și mai răbdător ca Adela Marinescu eu n-am mai întâlnit. Toți colaboratorii pe care i-am adunat în jurul nostru sunt în primul rând oameni de calitate și foarte buni profesioniști. În ceea ce privește numele meu pe care îl regăsiți zilnic în Inbox (uneori chiar de mai multe ori pe zi), să știți că există deja niște glume interne pe care vi le pot împărtăși la o poveste, într-o zi. Și ca să răspund și ultimei părți din întrebare, răspunsul este da. Tot răul a fost spre bine, unul pe care nici nu îndrăzneam să îl modelăm.
Sunteți o scriitoare apreciată și, bănuiesc, o personalitate puternică. Cum se împacă asta cu faptul că activați într-un domeniu unde clientul are întotdeauna dreptate?
Nu sunt o personalitate puternică. Întotdeauna am considerat că sunt exact contrariul, mai degrabă o fire timidă, din cale-afară de sensibilă, genul de om peste care treci ușor cu privirea mai departe, fără să-l remarci, să-l bagi în seamă. Pe de altă parte, de fiecare dată când m-am aflat într-un moment dificil al vieții, am reușit să mă-ntăresc și să merg mai departe. Iar asta poate spune despre mine că nu sunt chiar atât de slabă pe cât cred eu că sunt. În ceea ce-i privește pe clienții noștri, din fericire, am reușit să ne înconjurăm de oameni rezonabili, care știu să primească un argument sau un sfat atunci când e în interesul și spre binele lor. Am preferat să refuzăm posibile proiecte decât să lucrăm cu oameni care să-și impună punctul de vedere imperativ, ca într-un joc al orgoliilor ce țin neapărat să dovedească faptul că au dreptate. Credem că soluția pentru o relație profesională reciproc avantajoasă este parteneriatul. Clienții noștri au înțeles că tot ceea ce facem e pentru binele lor și, tocmai de aceea, ne consultă și au încredere în judecata și sfaturile noastre. Cred că rolul nostru de comunicatori implică și o doză de fermitate atunci când situația o cere și cred că am reușit să aducem în fața clienților argumente puternice pentru a ne susține sfaturile pe care le dăm.
Sunteți fericită?
În altă perioadă a vieții, această întrebare m-ar fi încurcat teribil și aș fi încercat să dau un răspuns evaziv, recurgând și ascunzându-mă în spatele celebrei interogații: dar ce e fericirea? Am moștenit de la tatăl meu o bucurie a vieții pentru care sunt foarte recunoscătoare, căci asta m-a ajutat deseori să văd luminița de la capătul tunelului atunci când părea să fie întuneric în jur și tot datorită ei reușesc să mă bucur de tot felul de lucruri mărunte, dar și plenar atunci când îmi reușește ceva ce îmi umple sufletul. E drept că pe cât de tare mă bucur, pe atât de rău mă și amărăsc atunci când simt că nu fac destul, că nu sunt destul, când nu mai am resurse pentru lucrurile care-mi fac plăcere, pentru scrisul în tihnă, pentru plăcerea cititului, pentru întâlnirile cu prietenii, concediile lungi, respirațiile profunde. Însă mă aflu într-un moment al vieții în care simt că toate s-au așezat pe făgașul lor și, deși uneori mă încearcă regretul că nu apuc să mă bucur mai mult de ceea ce trăiesc, pot spune că, da, sunt fericită.