Orașul nostru are multiple fațete și personalități, în funcție de sezon, de lumină, de temperatură, de oră, de nori, de mașini, de oameni. Adeseori pretențios, prietenos, gălăgios și vibrant, orașul are câte o culoare pentru fiecare dintre noi.
Pentru mine are culoarea bej-cărămiziu, a texturilor de similipiatră ce conferă personalitate clădirilor de pe străzile din cvasicentru, a formelor mascaronilor din teracota scorojită de deasupra ferestrelor caselor de mahala tip hoch-parter și a tâmplăriei mâncate de vreme prin care șuieră vântul de octombrie. Are culoarea arhitecturii. Are culoarea istoriei și culoarea muzicii.
Așa că am pornit în căutarea poveștilor de dragoste. De dragoste între case și cei care le-au construit, cei care le-au îngrijit, cei care au pus în ele suflet și personalitate. Case de patrimoniu, case istorice. Case ale căror ferestre, pereți, marchize, bovindouri spun, la rândul lor, povești. Case peste care au trecut zeci și zeci de ani, care au iubit și au fost iubite, care au suferit, au pierit puțin și poate au renăscut ca pasărea phoenix. Acesta este primul episod din seria Iubești București, în care vă lansez invitația de a reînnoda relația afectivă cu orașul, de a-l privi altfel și de a discuta, la propriu, cu el.
Orașul are pentru mine notele muzicale ale lui Dan Dediu din lucrarea sa simfonică „Formido” din seria „Miniaturi ale timpului”. O muzică contemporană cu extreme de vibrații și tăceri. Un amalgam de trăiri și revelații, care vin la pachet cu o călătorie pe mai multe axe: nord-sud, est-vest, trecut-viitor, subteran-aerian.
Da, da, o călătorie. Bucureștiul e un oraș călător care a pornit într-o escapadă către prezent încă de la 1459, de la prima sa atestare istorică. Călătorește la clasa a doua, uneori cu ritm de poștalion, alteori de personal, mai rar cu TGV-ul. Călătoria lui se oglindește în patrimoniul orașului, patrimoniu care are de suferit de pe urma drumului. Uneori, de la atâtea zguduieli, se cam acoperă de praf, îi cad denticulii ornamentali, iar alteori cade… de tot.
Raportul „Heritage Counts for Europe” publicat de Europa Nostra[1] cataloghează patrimoniul cultural drept un generator de creativitate, de locuri de muncă (pentru fiecare loc de muncă direct se creează alte 26,7 locuri de muncă indirecte), de investiții, un factor al creșterii sentimentului de apartenență și mândrie al locuitorilor.
Pentru acest sentiment de apartenență și de mândrie iau eu orașul la pas. Și la întrebări. Patrimoniul orașului poate fi analizat din trei perspective: valoare istorică, arhitecturală și memorial-simbolică. Trei dimensiuni la care Capitala are un potențial fantastic, dar încă nu prea excelează. Care sunt reperele temporale pe care le fixăm, de ce ne agățăm când spunem că o clădire are valoare istorică: perioada fanariotă, Belle Epoque, perioada interbelică de glorie a orașului, drama postbelică și furia demolărilor? Cartiere supraviețuitoare și cartiere demolate, ziduri și tencuieli, mărturii și martori.
Valoarea arhitecturală este mai simplu de descoperit: o simplă privire în sus, dincolo de nivelul ochilor, și apare o frunză de acant, un ancadrament al unei ferestre, un basorelief, o nișă cu o sculptură, un fronton cu anul construcției, un balcon de fier forjat. Arhitectura și ale sale decorațiuni sunt extroverte, îți arată ele singure încotro să te uiți. O arhitectură bine conturată te conduce cu privirea datorită liniilor geometrice, prin jocuri de lumini și umbre, prin volumetrii diverse, prin variația profunzimilor.
Însă în ceea ce privește valoarea memorial-simbolică, esența stă ascunsă. Aici vorbim despre un oraș introvert, care își ascunde memoria în spatele zidurilor ponosite, în spatele gardurilor din ce în ce mai înalte, în spatele termopanelor, a aparatelor de aer condiționat și a țevilor gălbui de gaze care asaltează fațadele.
Trebuie să stai mult de vorbă cu o casă până să îți spună poveștile ei. Trebuie să îi pui întrebările corect, că dacă nu, îți cam întoarce spatele. Cam ca în romanul „Paturi oculte”, al Doinei Ruști, cu povești fanariote și contemporane, în care paturile mistice din lemn de roșcov transmit câte un mesaj trecătorului prin fața casei în care ele viețuiesc.
Pe ici, pe colo mai apare câte o plăcuță memorială: „În această casă a locuit omul de stat și diplomatul…”. Dar dincolo de asta, tăcere. Dar eu știu că unele case ascund câte un salon de muzică, poate o stucatură pe tavan, o pictură cu amorași, o sobă adusă de la Viena, un cabinet Biedermeier și argintăria bunicilor.
Așa că întrebările pe care eu le pun caselor pe care le întâlnesc sunt profunde și uneori dureroase: „Care este povestea ta? Vreau să știu mai multe despre tine, despre arhitectura ta, despre povestea sculptată între zidurile tale. Care e povestea comanditarului tău, cel care te-a clădit, iubit și, cândva, te-a părăsit? Dar a arhitectului tău? Ce se ascunde în salonul tău de zi? Unde jucau musafirii tabinet? Unde e biblioteca? Care este suferința ta? Știi vreun secret?”
Fără acest dialog, acest du-te-vino între emițător-casă și receptor-trecător, valoarea afectivă rămâne doar o amintire. O amintire a unei generații care a iubit cândva orașul. Hai să ne iubim și noi, cei de ieri, de azi și de mâine, orașul și bijuteriile sale arhitecturale. Vă invit să semnăm împreună manifestul de dragoste pentru patrimoniul orașului și vă întreb: ce întrebare i-ați pune casei din colțul străzii?
1
Sursa: Raportul „Patrimoniul cultural contează pentru Europa”/ Heritage Counts for Europe, Europa Nostra, 2015