Cautare




, Editor Coordonator

Artă & Cultură |
|

Biroul cu chitară

„Apariția cărților mele, în ultimii ani, a fost mai curând un motiv de îngrijorare și tristețe”, spune scriitorul Mircea Cărtărescu, aflat, după cum mărturisește, într-o epuizantă competiție cu sine.
DSC_6734

E o chitară în biroul tău. Care-i povestea ei?

Când eram elev de liceu, muzica rock era aerul pe care-l respiram. Colegii mei nu făceau altceva decât să asculte muzici, să „tragă” muzici, să vorbească despre trupe, să facă comerț cu discuri indiene. Cei cu părinți doctori sau securiști își permiteau combine muzicale sofisticate și cărau la școală magnetofoane Tesla de peste zece kilograme greutate. Muzica era grea și scumpă pe-atunci, nu oricine și-o permitea. Ai mei abia dacă aveau în casă un prăpădit de radio cu lămpi, clape sidefii și ochi magic, care stătea mai mult stricat. Mă duceam pe la alții ca să ascult Uriah Heep, Iron Butterfly, The Rolling Stones sau The Who. Câțiva colegi de clasă de la „Cantemir” aveau chitare, acustice sau electrice, formaseră chiar un grup și făceau repetiții în curtea unuia dintre ei, pe Tunari. Aș fi vrut să cânt și eu cu ei, dar chitarele erau de neatins și oricum n-avea nimeni răbdare să mă-nvețe, mai ales că pe-atunci eram un ciudat, un „freak” care citea câte opt ore pe zi și n-avea niciun prieten apropiat. Toată viața am vrut să cânt la chitară, să fiu cântăreț rock, a fost vocația ratată a vieții mele. Pe la treizeci de ani, mi-am permis, în fine, și cu mari sacrificii, să-mi cumpăr de la Bucur Obor o chitară acustică foarte frumoasă, pe care am încercat să învăț să cânt singur, după nu știu ce metodă. Am zdrăngănit vreo lună la ea, am făcut și bătăturile obligatorii, dar, când să fac progrese, cineva (nu spui cine, persoană însemnată) mi-a tras un șut în ea într-un moment de enervare și a făcut-o praf. Mai bine mi-ar fi rupt o mână. Nu mai aveam bani să-mi cumpăr alta și-am lăsat-o baltă pentru mulți ani. Asta pe care-o țin acum în birou, neagră și splendidă ca Sulamita lui Solomon, am luat-o de la Lidl, n-am rezistat tentației, deși acum știu că n-o să cânt niciodată. M-am gândit că e decorativă printre cărțile și căluții mei suedezi din birou și, cine știe, poate să se agațe cândva Gabriel de ea. Cred că am zdrăngănit-o și pe-asta vreo două ore, după care-am lăsat-o-n plata Domnului pe stativul ei. O șterg însă cu grijă de praf și, când vreau să văd un obiect frumos, o privesc cu dragoste (și abjecție, bineînțeles)…

Am văzut, tot la tine în birou, și fotografii cu Beatles. Pe Lennon îl citezi adeseori. Îți plac Beatles, muzica lor? Lennon îți place ca poet ori pe post de compozitor?

Trezește-mă din somn la trei noaptea și-ți înșir pe de rost toată discografia Beatles, îți cânt orice cântec din cele vreo patru sute ale lor și-ți recit orice „lyrics”. Am fost și am rămas un fan absolut al lor. Muzica lor mi-a influențat poezia și mi-a luminat viața. Dac-o să-mi pierd vreodată mințile, n-o să mă cred Napoleon, ci John Lennon. Lennon a fost mereu eroul meu, el a fost poet în tot ce-a făcut, în bine și-n rău, iar muzica lui (ascultă „Nobody Loves You” sau „You Are Here”) îmi vorbește pe propria mea limbă. Știu că, dacă ne-am fi cunoscut, ar fi avut doar un zâmbet de ironie pentru mine, cum a avut pentru Paul, de pildă, mi-ar fi spus, ca și lui, că „we are worlds apart”. Și așa ar fi și fost. El e pentru mine întruparea a tot ce n-am putut eu fi.

Lennon sau McCartney? Lennon sau Jagger?

Paul e și el un geniu muzical, a compus mult și puțin prea divers, ceea ce l-a diminuat nițel, dar în tot ce-a făcut mai bun („Band On The Run”, de pildă, ca să nu mai vorbesc de epoca Beatles) e poate cel mai mare compozitor al epocii rock, oricum unul dintre cei foarte mari. John însă mi-e ca un frate mai mare, iar Harrison ca unul mai mic. Rollingii nu sunt printre favoriții mei, nu mi-au plăcut niciodată băieții „supărați”, dar câteva melodii ale lor sunt foarte tari și le ascult mereu.

Rămânând în zonă, Bob Dylan a primit Nobelul pentru literatură și a fost destul de contestat. Dylan, un cântăreț altfel unanim apreciat și un activist respectat, nu a fost considerat de unii un poet de Nobel. Ce părere ai?

Problema nu este că Dylan n-ar fi meritat Premiul Nobel pentru Literatură. El e un geniu absolut, care merită orice premiu. Ascultați „Sad-Eyed Lady of the Lowlands” sau „Nashville Girl”. În prefața la traducerea mea din poemele sale, eu însumi am scris, cu doi ani înainte, că s-ar putea să primească Nobelul pentru Literatură. Cu toate astea, nu știu dacă premierea lui a fost un lucru bun. Oricum, n-a fost deloc bun pentru comunitatea scriitorilor „adevărați”, care au fost privați în acel an de acest important premiu. Susținerea literaturii de calitate, atât de nedreptățită în zilele noastre, ar trebui să fie scopul suprem al fiecărui Premiu Nobel. Și cu el, și fără el, Bob Dylan are, oricum, lumea la picioare, pe când mulți mari scriitori sunt într-un nemeritat con de umbră.

Ce muzică asculți când te încearcă nostalgia? Dar melancolia?

Pentru că am un sâcâitor tinitus, îmi menajez urechile cât pot. Mi-am luat de curând niște căști cu „noise cancelling”, mai mult pentru zborurile cu avionul, dar ascult și muzică la ele. Fiind wireless, mă plimb cu ele pe urechi prin toată casa, ascultând muzica de pe mobil. Ascult muzică, pur și simplu. Din anii ’60 până azi. Sunt de un eclectism total în privința genurilor, n-am fost niciodată vreun afurisit de snob. Îmi place orice muzică bună, dar ascult destul de puțin muzică clasică sau jazz, mai curând rock, de la Beatles, Pink Floyd, Led Zeppelin la Mothers of Invention și Creedence, până la Pixies și Coldplay. Cea mai melancolică muzică scrisă vreodată mi se pare „Andantele” concertului pentru pian nr. 21 al lui Mozart. Nu există muzică mai frumoasă.

Care este cel mai mare regret al tău?

Sunt extrem de recunoscător pentru viața care mi s-a dat, pentru faptul că am putut face nestingherit lucrurile care-mi plac cel mai mult pe lume: să citesc și să scriu. Nu am propriu-zis regrete: fiecare lucru s-a-ntâmplat așa cum trebuia să se-ntâmple, și toate au dus la cel care sunt acum. Îmi privesc viața senin, conștient și de binele, și de răul făcut (fiind om, n-ai cum să nu faci și rău). Aș fi putut fi un om mai bun, dar atunci n-aș fi fost eu.

Ce ai simțit când ți-ai ținut în mână primul volum tipărit? Ai mai simțit la fel când a venit din tipar „Melancolia”?

Nu mai e deloc ca la-nceput. Apariția cărților mele, în ultimii ani, a fost mai curând un motiv de îngrijorare și tristețe. Eu sunt într-o epuizantă competiție cu mine însumi, și sufăr intens dacă simt că autorul „Nostalgiei”, al „Levantului” sau al „Orbitorului” a fost mai bun decât mine cel de-acum. Din fericire, am scris de curând o carte care le poate sta alături, romanul „Solenoid”, un dar neașteptat care mi s-a făcut la vârsta când, de obicei, nu mai poți concura cu cel de la 30 de ani sau de la 40 de ani. Căci creierul se uzează ca și mușchii atleților, oricât de mult l-ai hrăni și l-ai antrena. Nici cu „Melancolia” nu mi-e rușine, dimpotrivă, țin foarte mult la cartea asta fantastă de pură poezie. Dar altul era sentimentul din 1980, când mi-a apărut prima carte. Deși era urâtă ca naiba și pe hârtie grosolană, mă uitam la ea ca la o chintesență a universului, nu-mi venea să cred că e numele meu pe copertă. Câteva nopți am dormit cu ea sub pernă.

Care e relația ta cu premiile? Aparent, în orice domeniu, e greu până îl câștigi pe primul: celelalte vin cumva de la sine. Sunt importante, au vreun rol, te impresionează cu ceva sau de la un moment încolo intervine blazarea?

De la prima mea carte, un volum de versuri, am primit și primul premiu, premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. Apoi am primit majoritatea premiilor naționale, pe unele de mai multe ori. Aș putea spune că nu mai am ce premiu să primesc în România. În lumea mai largă a literaturii internaționale ar mai fi loc de câteva, dar și aici am primit premii importante, în Germania, Austria, Spania, Elveția, Italia, Serbia, Slovenia… Îmi pun mari speranțe, mai departe, în „Solenoid”, primit superlativ în Spania, Catalunia și Suedia până acum, și care urmează să apară în toamnă în Franța și Germania. Premiile sunt, firește, exterioare actului pur al scrisului literar și nu reflectă întotdeauna valoarea unui autor. Gusturile literare sunt subiective. Dar în același timp, acumularea premiilor de mare prestigiu spune ceva despre reputația scriitorului și-l ajută să devină mai cunoscut, să-și maximizeze audiența. E mare lucru pentru un autor care nu-și disprețuiește publicul.

Gabriel, fiul tău, a primit un premiu pentru eseu. Ce îi place lui Gabriel să facă? Ce pasiuni are, ce preocupări?

Gabriel e un original, așa cum eu n-am fost, și mă bucur foarte mult de asta. Gândește și se comportă „out of the box”, oblic și neașteptat. Scrie, face fotografii și a primit, într-adevăr, premii pentru ele, dar deocamdată pasiunile lui sunt altele. Toată mansarda noastră e încărcată de electronice vechi cum erau vechile ateliere de reparații de televizoare. Colecționează și repară aparate vechi, din anii ’80 și ’90, unele mult mai vechi. Are gramofoane, magnetofoane, pick-up-uri, televizoare cu tub catodic, radiouri, walkmanuri, VCR-uri, pe lângă toate consolele, PC-urile, mobilurile și laptopurile din lume. Face computere din piese și e o enciclopedie ambulantă în privința sistemelor de operare și software-urilor. Nu poți păși prin mansardă de carcase și cabluri. Acum are și aparate de filmat și un proiector, și caută disperat filme de 8 mm. Nu e zi să nu-și mai cumpere câte ceva de pe e-Bay, de multe ori spre exasperarea noastră. Prin aparatura muzicală a descoperit muzica rock, și e acum și el fan Beatles și Queen.

Într-o vreme erai pasionat de jocurile pe calculator. Mai ai pasiunea asta, o împărtășești cu Gabriel?

Ne mai jucăm uneori, e adevărat, dar nu suntem gameri. Eu, cel puțin, numai de asta nu mai am timp și chef: mai fac câte-un Warcraft sau un Duke serile, când nu mai sunt în stare de altceva. Nici Gabriel nu e addicted. A avut o perioadă cu Minecraft, alta cu Don’t Starve, acum nu prea-l mai văd jucându-se. Stă mai mult pe-afară cu prietenii din cartier. Am învățat multe din lumea jocurilor pe computer, „Melancolia” mea are, de pildă, ceva din atmosfera lui Myst, enigmatică și sumbră.

În ce relație ești cu tehnologia – laptop, telefon mobil etc.? Ești de părere că tehnologia ne ajută sau ne alienează?

Mă plictisește foarte tare că nu mai am ce să-mi doresc: am toate gadgeturile posibile. Îmi amintesc nostalgic cum, obsedat de vreun aparat foto sau de vreun ceas electronic, stăteam săptămâni întregi pe internet, citind review-uri până mi se-mpăienjeneau ochii. Sunt acum la zi și, pe de altă parte, cele mai multe gadgeturi au ajuns la un punct final, de nedepășit, în privința designului și a performanței: toate telefoanele mobile sunt la fel, toate tabletele la fel, toate laptopurile la fel. Îmi amintesc cu ce uluire ținusem în mână, acum mulți ani, primul meu iPhone, îl priveam ca pe un miracol tehnologic. Acum – ce sens are să înlocuiești un Galaxy S9 cu un Galaxy S10? De ce să dau
iMac-ul meu, pe care-l am de opt ani și e perfect, pe unul nou? Doar ca să arunc niște bani? Da, îmi place să am ultimele gadgeturi tehnologice, sunt jucăriile mele, dar nu mă mai pasionează ca altădată. Tehnologia ne ajută, firește, dar, în final, va fi ruina noastră. De multe ori mă surprind zâmbind mulțumit la gândul că nu mai apuc apocalipsa AI care, fără urmă de-ndoială, va veni în acest secol.

Ai Facebook, Instagram, blog?

Acum mi-am luat o pauză de la Facebook, de două luni, și tare bine mă simt! FB e, de fapt, un mic obicei prost, cum e cel de-a ronțăi bomboane sau cel de-a fuma. Nici măcar un mare viciu. E mediu adictiv, mediu nociv, mediu în toate și egalizator. Nu simt nevoia să mă întorc în acea lume, totuși o voi face în toamnă, pentru că îmi trebuie un mijloc de a comunica rapid noutăți cu oamenii care mă interesează. Am și cont de Instagram, dar nu-l folosesc. Citesc zilnic Flipboard, e cel mai bun mijloc de informare pe care-l cunosc, cu articole la zi din toate revistele de specialitate, din toate zonele de interes. Pentru nenumăratele mele interese și pasiuni, unele de tot bizare, e o adevărată mină de aur. De fapt, Flipboard e, după mail și înainte de Facebook, principalul meu motiv de a umbla pe internet.

Nu ești un scriitor accesibil, totuși ești un autor popular și dacă nu cel mai bine vândut, atunci între primii cei mai bine vânduți. Crezi că e și altceva, în afară de arta ta, de opera ta, care îți asigură popularitatea?

Ei, uite, ăsta e chiar ultimul lucru care mă preocupă. Da, vreau ca scrierile mele să fie cât mai citite, dar în mod ciudat nu fac legătura dintre dorința asta și vânzări. Vânzările nu mă privesc, ele sunt treaba editurii. Treaba mea e să scriu fără niciun gând la vânzări, la bani și la notorietate. Cred că în prima clipă când m-aș gândi la toate astea, bruma de talent pe care o am m-ar părăsi indignată. Habar n-am deci al câtelea autor sunt ca vânzări, oricum n-o să-i depășesc niciodată pe Coelho sau pe Dan Brown. Nu prea apar nici la televizor, dar n-o fac ostentativ, de fapt, nu mă uit niciodată la televizor și de-asta nici nu-mi place să mă duc la emisiuni. Mi-e total indiferent, în momentu-ăsta, câtă lume mă cunoaște. Chiar visăm, eu și Ioana, să ne retragem, în câțiva ani, într-un loc unde chiar nu ne cunoaște nimeni, ca să ne trăim viața senin și liniștit.

Evident, există și un revers al medaliei, cei care te critică sau te vorbesc de rău. Cum te afectează cei care îți critică munca, cum te afectează cei care te vorbesc de rău ca om? Ești genul care vrea să mulțumească pe toată lumea?

Nici asta nu mă mai preocupă ca acum zece ani. Eu uit repede mizeriile și ofensele, deși pe moment sunt absurd de sensibil la ele. Acum îmi place să-mi amintesc, dimpotrivă, cât de mulți oameni
mi-au fost alături, câți prieteni s-au bucurat de scrierile mele, câți mi-au făcut bine de-a lungul vremii. Nu vreau să mulțumesc pe toată lumea, dar am vrut mereu ca prietenii mei să nu fie dezamăgiți de mine. Și mai ales mi-ar fi insuportabil gândul ca, după atâtea decenii de scris, să fiu eu însumi dezamăgit de mine. Nu sunt deocamdată, știu că am făcut tot ce-am putut, fără să irosesc vreun strop din puținul ce mi-a fost dat, dar nici nu mă-mbăt cu apă rece.

Despre Jerry Seinfeld s-a spus că n-a mai făcut nimic după serialul Seinfeld. Eu zic că nici nu mai era nevoie: a făcut Seinfeld și gata, asta a fost misiunea lui pe lumea asta. Ți s-a întâmplat să ai impresia că ai mereu ceva de dovedit, chiar și după „Orbitor” sau „Solenoid”?

Am mereu ceva de dovedit: că sunt viu și că rămân un adversar redutabil pentru autorii acestor cărți (eu însumi la alte vârste). Cred că aș fi putut fi foarte liniștit chiar și numai cu primele mele volume de poezie. Sau doar cu „Nostalgia”. În mod sigur cu „Levantul”, care nu poate fi depășit, de mine sau de alții. Dar în fiecare deceniu al vieții mele am vrut să mă arăt la înălțimea mea, să nu scad (catastrofal) în ochii mei. Nu toate cărțile mele sunt la același nivel ca anvergură, dar măcar nu mi-e jenă nici de cea mai modestă dintre ele: răsfrânge și ea ceva din felul meu de-a fi, de-a gândi și de-a scrie.

Cum ești ca profesor? Ești profu’ cool sau domnul profesor?

Despre asta ar trebui întrebați studenții… Învățământul îți cere trei lucruri fără care nu poți preda: sinceritate, entuziasm și competență. Tinerii sunt mai ales sensibili la primul. Ești zilnic un actor în fața lor: fiecare replică falsă te-ndepărtează de ei. Adevărul e că nimeni nu poate fi foarte bun în tot ce face. De patruzeci de ani predau la catedră, de treizeci scriu articole. Aș fi putut fi un profesor și un jurnalist foarte bun. Puteam fi și un bun critic literar, și una dintre tristețile mele e că n-am reușit, din lipsă de timp și energie, care s-au dus spre scrisul de literatură. Literatura e atât de tiranică și de acaparantă, încât cu greu îți mai lasă loc să trăiești, pur și simplu, să rămâi om întreg. Totuși, cred că n-am dezamăgit cu totul nici în învățământ sau în jurnalism, ca și-n alte lucruri mult mai grele (să fii un bun soț, părinte, prieten sau cetățean, de pildă). Dar, cum spuneam, nimeni nu le poate face la fel de bine pe toate.

Cum arată o zi din viața ta? Ești matinal, bei cafea? Citești, asculți muzică? Când lucrezi? Care sunt condițiile ideale de lucru?

Ah, sunt foarte neinteresant ca om. Nu mă miră că nu-mi scrie și nu-mi dă telefon nimeni. Chiar și eu aș vrea să evadez câteva ore pe zi din propria mea piele. Zilele mele sunt cât se poate de obișnuite: da, beau în fiecare dimineață (dar nu prea dimineață) câte-o cafea cu Ioana, e ritualul nostru cel mai drag. Verile ieșim în curte, pe șezlonguri, sub măr, iar când e vreme rea stăm pe sofa în living… În acea oră punem ziua la cale, tragem câte-o mică bârfă literară, ne-aducem aminte câte ceva din lunga noastră viață-mpreună… Nu știu ce m-aș face fără această zilnică oră matinală cu Ioana și cu cafea, în mica noastră lume domestică. Apoi mă sucesc, mă-nvârtesc, trag mâța de coadă (la propriu, și în dublă partidă), și deodată văd că e seară. Iar serile avem celălalt ritual, plimbarea împreună pe lungile stradele ale cartierului nostru și mai ales pe cărările din pădure. Ieșim în câte-un loc cu ceruri uriașe, cum nu vezi niciodată în oraș, fotografiem amurgul, ne pozăm și pe noi, ne luăm înghețată și, cu cornetele-n mâini,
ne-ntoarcem spre casă. Dacă facem măcar 6.000 de pași, măsurați de mobile, care ne și premiază cu câte-un pantofior de aur, suntem cât se poate de bucuroși toată seara. Noaptea târziu, ud florile de pe terasă, hrănesc pisicile și… I call it a day.

Gătești? Te preocupă ce mănânci?

Nu gătesc, nu-mi pasă ce mănânc, doar să nu mor de foame, și nu beau decât, rar, câte o bere, doar când mă văd cu vreun prieten. Chiar și de aia îmi pare rău, căci nu văd la ce bun să te simți amețit, când luciditatea e atât de rară și de prețioasă. Nu, nu le am deloc cu zona gastrică a ființei mele.

Și tu, și Ioana sunteți scriitori. Cum încap doi scriitori sub același acoperiș? Colaborați în vreun fel? Vă ajutați, vă cereți părerea unul altuia?

Cel mai important lucru e că ne-am putut permite, de zece ani încoace, să avem fiecare biroul său. Puțină lume e conștientă de cât contează asta. Ioana scrie în asalt, termină cărțile repede, în câteva luni. În toată perioada asta, se-nchide în birou și câte opt ore pe zi (iar eu și Gabriel, lihniți și frustrați de absența ei, ne tot învârtim prin fața ușii așteptând-o să iasă). Când, în fine, scoate capul din vizuină, ne dăm seama că e, de fapt, tot acolo, că vor mai trece ore până să se întoarcă într-adevăr de pe acel tărâm. Eu scriu puțin și distrat, după o oră sunt gata, dar am o perseverență de metronom. E uimitor cât se adună după un an în care scrii doar o pagină la două zile… În restul timpului nu suntem scriitori, ci un cuplu ca foarte multe altele, așa că, din punctul ăsta de vedere, keine Probleme. Nu ne arătăm nimic din ce scriem până nu e gata, iar după aceea încercăm să influențăm în bine, pe cât se poate, manuscrisul celuilalt. Fiindcă patru ochi văd mai bine decât doi. Ioana m-a ajutat mult de-a lungul vremii. Pot spune că nu iau nicio decizie până n-o întreb și pe ea.

Am remarcat în câteva locuri că te referi la scrisul tău ca la „niște mâzgăleli”. Sunt convins că nu faci ca acele doamne în etate care spun „Am îmbătrânit” ca să primească în schimb un compliment referitor la minunata formă fizică în care se află. Deci, de ce mâzgăleli?

Și cum ai fi vrut să spun, „niște capodopere”? Când te-ai luat în serios, ai pierdut jocul literar, care presupune modestie și simț al relativității. Lasă pe alții să se laude ei înșiși cu cărțile lor. „Nu te așeza în fruntea mesei”, spune un proverb biblic, „ca nu cumva să fii sculat și trimis mai spre capătul celălalt. Mai bine așază-te la coada mesei, de unde poate vei fi ridicat și poftit cu cinste mai în față.”

Ce îți place la ceea ce faci? Unde e mulțumirea, care e recompensa?

Mă bucur mult că am putut scrie liber, orice-mi trece prin cap, și că s-au găsit unii care să mă și plătească pentru plăcerea asta. Am fost un copil obișnuit, dintr-o familie simplă. N-am avut decât această dorință, foarte timpurie, de a scrie literatură. Sunt foarte fericit că am reușit să fac chiar asta toată viața.

Foto principală: Mircea Cărtărescu alături de soția sa, scriitoarea Ioana Nicolaie.

Credit: Andrada Mihăilescu

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii