Marea Ducesă Maria Pavlovna a reușit să fugă din Rusia bolșevică și să-și scoată și bijuteriile din țara răscolită de război civil. Mătușa ultimului Țar al Rusiei, Nicolae al II-lea și soția Marelui Duce Vladimir, ducesa era regina vieții mondene a Sankt Petersburgului (Petrograd, cum era orașul denumit în epocă) și posesoarea unei epatante colecții de bijuterii.
Estimat la peste 400.000 de euro, setul cu diamante și rubine oferit la licitația Sotheby’s a fost scos din Rusia în 1917 de diplomatul britanic Albert Henry Stopford, un prieten apropiat al familiei ducesei.
Cu concursul câtorva servitori credincioși, Stopford, îmbrăcat ca un muncitor, a reușit să intre pe o ușă de serviciu în Palatul Vladimir din Petrograd înainte ca acesta să fie devastat și jefuit.
Bijuteriile ducesei, aflate într-un seif, au fost ambalate în ziare și transportate în două genți Gladstone, împreună cu o sumă de bani pe care diplomatul a reușit ulterior să o schimbe în noua monedă. Bijuteriile și banii au călătorit trei zile până la Kislovodsk, unde Maria Pavlovna avea o casă.
„Ducesa m-a primit în cabinet de travail și am numărat banii pe care i-am adus din Petrograd ascunși în cizmele mele. Erau bancnote noi, „revoluționare”, de 1.000 de ruble, pe care ducesa nu le mai văzuse”, scrie Stopford în jurnalul său.
Britanicul a plecat apoi spre Londra cu bijuteriile ducesei. Într-o scrisoare primită ulterior, aceasta i-a spus că, în noaptea următoare plecării sale, un grup de membri ai Comitetului Muncitorilor și Ostașilor au descins la casa din Kislovodsk la ora 2 noaptea și până la răsărit au întors-o cu susul în jos.
În vârstă de 55 de ani, Albert Henry Stopford a devenit, dintr-un participant activ și entuziast la viața mondenă a Petrogradului, martorul ocular al ultimilor ani ai guvernării țariste și al Revoluției Ruse, din iulie 1915 până în octombrie 1917.
În 1919 și-a publicat anonim jurnalul și corespondența din acea perioadă, din care reiese că era un apropiat al ducesei și al Marelui Duce Vladimir, cu care se vedea aproape zilnic când erau în oraș. Stopford era de asemenea în legătură permanentă cu ambasadorul Marii Britanii la Petrograd și servea ocazional drept curier între capitala țaristă și Londra, transportând uneori documente oficiale sensibile sau confidențiale. Este de înțeles astfel de ce Marea Ducesă i-a încredințat bijuteriile.
Între 1915 și 1917, Stopford a călătorit de patru ori de la Petrograd la Londra și notează în jurnalul său că doar o dată vameșii au vrut să-i controleze bagajele, dar au renunțat când a apelat la privilegiile sale diplomatice și le-a spus că transportă documente oficiale.
Cel mai sigur drum de la Petrograd în Anglia sau Franța se făcea cu trenul spre nord, prin Finlanda, pe atunci ocupată de ruși, apoi prin Suedia sau Norvegia, de unde se traversa pe un vapor cu aburi până la Newcastle. Anumite zone din apropierea țărmului erau minate, iar submarinele germane patrulau în Marea Nordului, pericolele unei călătorii fiind evidente.
Pe 26 septembrie 1917 Stopford părăsea Petrogradul având asupra sa fabuloasa colecție de bijuterii a Mariei Pavlovna, inclusiv broșa cu safir și cerceii care fac obiectul licitației de la Geneva. Lăsa în urmă o Rusie în care guvernul provizoriu al lui Alexandru Kerenski, ultimul prim-ministru țarist, era pe cale să cadă, în timp ce avea în față o călătorie de zece zile care se finaliza cu traversarea Mării Nordului, înțesată de mine. Șansa a făcut ca Stopford să aibă parte de o călătorie fără peripeții și să ajungă cu bine la Aberdeen, în Scoția, pe 6 octombrie.
În Rusia, Maria Pavlovna își făcuse propriile planuri de a părăsi țara. A aranjat ca portțigaretele din aur și butonii soțului ei să ajungă la Legația suedeză din Petrograd, apoi a plecat din Caucaz spre Novorossiisk, un port la Marea Neagră aflat atunci sub controlul Armatei Albe, de care o despărțeau 800 de kilometri pe care trebuia să-i străbată printr-o țară aflată în război civil.
Cu toate acestea și în pofida temperaturilor scăzute, specifice toamnei târzii rusești, Marea Ducesă a mers 50 de kilometri, într-o caleașcă deschisă, împreună cu menajera ei, până la gara cea mai apropiată.
La Novorossiisk s-a întâlnit cu nepoata ei, Marea Ducesă Olga Alexandrovna, care își amintește momentul în autobiografia sa: „M-am dus s-o văd. Între familia mea și a mătușii nu era o relație tocmai amicală, dar atunci am fost mândră de ea. Fără să țină cont de greutăți și de pericole, mătușa și-a păstrat cu încăpățânare atributele gloriei apuse. Când până și generalii se mulțumeau să umble cu căruțe, mătușa mea a venit cale lungă cu trenul. Cu un tren aproape distrus, dar era trenul ei. Pentru prima dată în viața mea, mi-a făcut plăcere să o sărut.”
Deși situația era presantă, Marea Ducesă a refuzat să plece imediat cu o navă pe care ar fi trebuit să o schimbe la Istanbul. A plecat abia în februarie 1920, la aproape o lună după ce Novorossiiskul căzuse în mâinile Armatei Roșii, cu un vapor italian care a dus-o la Veneția. Acolo o aștepta Stopford cu banii necesari pentru a continua călătoria către Elveția și mai departe spre Paris.
Când a ajuns în Anglia, în 1917, Albert Stopford a depus bijuteriile într-un seif dintr-o bancă din Londra, unde au rămas doi ani, până ducesa Maria Pavlovna a reușit să ajungă în Europa.
Ultima scrisoare, primită de Stopford de la ducesă la mijlocul lui iunie 1920, se referă la intenția acesteia de a apela la Casa Cartier pentru evaluarea bijuteriilor. Cu sănătatea șubrezită de solicitările teribile ale ultimilor patru ani, ducesa s-a stins pe 6 septembrie, la 66 de ani.
Este înmormântată în nord-estul Franței, în biserica ortodoxă din Contrexeville, pe care a ridicat-o în 1909, în amintirea soțului ei, Marele Duce Vladimir.