Vă mai amintiți anul 2010? Parcă a fost ieri, nu-i așa? Nu a fost ieri, a fost acum zece ani. Ce înseamnă zece ani în trecerea timpului? În ultimii zece ani, lumea a rămas terenul de joacă al două mulțimi care nu se întâlnesc niciodată: refugiații și turiștii, ambele simptome ale epocii noastre post-postmoderne. Am regăsit Barcelona sub ocupație turistică, efectiv cotropită de vizitatorii de toate vârstele și rasele, îndeosebi asiatici de vârstă mijlocie. Mi-am regăsit prietenii stabiliți în Catalunya, bunii, sfinții mei prieteni, cu zece ani mai bătrâni și ei, deznădăjduiți în fața invaziei turistice. Cum să nu îi primești pe cei care își cheltuie banii ca să o duci mai bine? De ce tristețe, prieteni dragi?
Maratonul răbdării
Să mai pui piciorul în oricare dintre marile obiective turistice ale Barcelonei – iată un maraton al răbdării. Avantaj: cine a stat la coadă de mic, cum am stat noi, dincoace de Cortina de Fier.
Chiar și așa, totul se vede pe fugă, umăr la umăr cu alți înfometați de a bifa check-in-ul conform. Paradoxul secolului selfie e că e tot mai greu să faci un selfie în care să ieși singur. Suntem frați cu toții – copiii globalizării.
Veniți pe rând!
Barcelonei îi e tot mai greu să rămână Barcelona și aproape că îmi venea să urlu pe străzi: dacă iubiți orașul acesta, și nu aveți cum să nu-l iubiți, veniți pe rând! Masele iubesc să umble de colo până dincolo, să vadă cu ochii lor, dar doar ceea ce „trebuie”, ceea ce „merită” – arareori se întruchipează un adevăr mai brutal decât în această frază banală. Ceva s-a schimbat pentru totdeauna: oamenii secolului al XVIII-lea, de exemplu, cu greu se dădeau urniți de lângă casă. Călătoriile erau întotdeauna lungi, mereu costisitoare și – găseau chiar înțelepții acelor timpuri – perfect inutile. Acele timpuri au trecut și nu se vor mai întoarce și e bine că nu se vor mai întoarce.
Toate trec, mai puțin amintirile
Câteva zile ici, câteva zile dincolo, un contact superficial cu culturile noi – iată agoniseala oamenilor noi. Nu ne vor opri nici măcar pandemiile care n-au cum să nu se nască.
Suntem în epoca marilor descoperiri geografice de masă și avem de făcut obligatoriu și concediul din Vietnam. Devenim o generație de oameni cu concediul din Vietnam la bază, nu știați?
Acesta este contextul în care Barcelona a ajuns, în mod paradoxal, prea aproape și nu ne mai încape. Tot ce e greșit într-o călătorie se poate vedea limpede când te oprești, ca în filmele de altădată, și oamenii din jur încep să se miște tot mai repede, titirez lângă titirez, jucării învârtite de graba mileniului III.
Ochii ne sunt învățați să vadă repede și mult, spațiile de stocare virtuală sunt pline, totul trece, mai puțin amintirile, exact așa cum a spus și domnul Scott Fitzgerald.
Oamenii-pod
Dar care sunt amintirile oamenilor care am ajuns? Cum te mai poți bucura de o asemenea splendoare, cum este Barcelona, în această cursă contracronometru în care te înghesui pe același culoar cu toți ceilalți?
Călătorii, călătorii adevărați vreau să spun, au ajuns să evite marile centre ale civilizației occidentale, rareori mai vezi un călător în Barcelona, în Londra, sau în Paris, sau în Roma, cu atât mai puțin în Praga. Și e păcat. Fiindcă, spre deosebire de turiști, călătorii sunt cei care fac punți între culturi.
Ei sunt oamenii-pod, au fost dintotdeauna și pretutindeni. Comerțul face lumea să se miște, iar banii turiștilor țin în mișcare toată roata asta, doar că marile transferuri de frumusețe, speranțe și idei – călătorii le înfăptuiesc.
O poveste de iubire
Am văzut Barcelona când izbucneau zorii și în port se descărca frumusețea, am văzut Barcelona la apus, sub un cer mov și înclinat către melancolie, l-am privit pe Columb turnat într-o infinită statuie indicând un viitor necunoscut și, desigur, nu m-am ferit de iubire. Barcelona este unul dintre acele locuri unde poți trăi o mare poveste de iubire, și nu trebuie să fii cineast și nici măcar cinefil ca să simți asta pășind pe bulevardele sale, îndeosebi pe cel diagonal. Numai că nicăieri, nici măcar noaptea, nu mai poți dansa pe marile străzi, e prea puțină Barcelonă pe lume, și pofta noastră de clădiri-cadâne care se unduie sub geniul lui Gaudí prea mare e.
Și atunci, ce e de făcut? Iată ce vă propun: să ne întoarcem în Barcelona, călători. Să trecem, iubiți cititori, dincolo de epiderma orașului și de tot ce e obligatoriu, chiar și de Camp Nou uneori, oricât de greu ar fi, fiindcă Barcelona există și dincolo de toți magneții consacrați, cei care atrag irezistibil.
Dincolo de orizont
Barcelona are o inimă care bate dincolo de Sagrada Familia și de aglomerația de pe Tibidabo și de atracțiile obligatorii din Montjuic, Barcelona e dincolo de Rambla, pe străzile secundare, unde sângele orașului e cald. Barcelona e chiar și dincolo de Barcelona, mergeți în Catalunya rurală și ascultați țăranii catalani, așa (dar nu numai așa) s-ar putea să înțelegeți mai bine ce este Barcelona.
Există orașe care sunt predispuse la poezie, care parcă au fost ridicate pentru a fi, în tot locul, o poezie. Barcelona este unul dintre aceste locuri de pe pământ.
Când și când, recitesc Omagiu Cataloniei, de George Orwell. E o carte din prima jumătate a secolului XX, care nu explică doar războiul civil spaniol. Explică de ce la Barcelona se visează întotdeauna foarte departe, dincolo de orizontul cunoscut al tuturor lucrurilor.
Acolo unde doar călătorii ajung
Iar până la esența a ce este Barcelona doar călătorii ajung. Chiar dacă, uneori, nici măcar nu au fotografii care să ateste această ridicare către acest cer. Călătoriți, așadar, de ce nu călătoriți?
Foamea de autenticitate a ajuns să trucheze inclusiv experiențele autentice.
Călătorii, călătorii adevărați vreau să spun, știu să se ferească și de aceste capcane ale modernității.
Viața, v-o scriu cu o franchețe care seamănă cu un autodenunț, e în altă parte, iar drumul spre locul acela unde e viața, inima dumneavoastră deja îl știe. Urmați-o, de ce nu o urmați?