Poate că n-a obținut medalii pentru cei mai frumoși ochi și cea mai caldă voce, pentru zâmbetu-i șăgalnic sau energia pozitivă pe care o emană, dar a strâns destule premii pentru performanțele atinse în sportul pe care-l practică.
Campioană Mondială la Karate – 2021 i-a adus locul întâi la Campionatul Mondial WUKF de la Cluj, în 2022 a ocupat locul întâi la Campionatul Mondial din SUA, iar în 2023 a cucerit prima poziție în Campionatul Mondial din Scoția, Andra urmează, în prezent, cursurile Facultății de Kinetoterapie din cadrul Universității Româno-Americane, este profesor de sport la o școală privată, dar și personal trainer într-un studio de pilates – unde am și stat de vorbă. Dar mai întâi de toate, Andra Ruxandra Novițchi dovedește că forța de care dă dovadă în sportul pe care-l stăpânește nu înseamnă renunțarea la feminitate.
Spune-ne câteva lucruri despre tine și parcursul tău până în prezent, cum ai ajuns să practici acest sport?
Am 31 de ani și până la vârsta de 9 luni am fost bucureșteancă, ca să zic așa. Mai apoi, ai mei s-au mutat cu mine în comuna Adunați și acum le mulțumesc pentru asta, pentru că am avut norocul să trăim în mijlocul naturii. Pe lângă grădiniță școală și liceu, ai mei – din cauza energiei pe care o aveam – au decis să mă trimită să practic un sport. Bine, și ei erau sportivi de performanță…
În primă fază am început cu tenisul de câmp, cu care am continuat și după ce am început să fac karate. Dar tenisul era un sport destul de scump la vremea aceea, iar mie îmi plăcea foarte mult să mă și… bat, ca să zic așa. Ajunsă în sala de karate, efectiv m-am îndrăgostit de antrenorul meu, care este în continuare antrenorul meu de suflet.
În cei aproape 20 de ani de când am început să concurez am ajuns să cuceresc medalii la campionate naționale, am devenit campioană europeană și campioană mondială. E un proces întreg ca să poți să rămâi angrenat în antrenamente, și la început e ca o joacă, după e o conștientizare, apoi apare motivația „tinichelelor” acelea pe care le punem la gât, cum le zicea antrenorul meu…
Că te antrenezi din greu, este evident, dar cum te-ai pregătit mental pentru a atinge performanțele pe care le-ai adunat până acum?
Mentalul aș putea să spun că nu mi se datorează, mi-a fost format odată în sânul familiei, având un exemplu pe tatăl meu, care spunea; „și ce dacă, noi mergem înainte” și încercăm să ne cunoaștem propriile limite, pe care să le depășim ulterior. Un mare impact în sala de antrenament l-a avut antrenorul meu, care a știut tot timpul să jongleze cu mine ca individ, în primul rând, apoi cu mine ca și sportiv, iar ulterior cu mine ca adult.
Aș completa și cu partea în care pregătirea mentală se face atât în sală cât și în afara ei și că lucrurile nu merg bine unul fără celălalt. Nu poți să zici că ești campion, dar să nu ai note bune la școală… nu poți să spui ești un sportiv de succes atâta timp cât disciplina, alimentația, odihna, recuperarea, socializarea și percepția ta asupra vieții nu te duc într-o zonă în care tu efectiv să simți că locul tău e acolo.
Cum îți menții echilibrul între forța fizică – evidentă în sportul pe care-l practici – și feminitate?
Puterea și grația, după mine, ar trebui oarecum să meargă mână-n mână și să te identifici tu ca individ cu toate calitățile astea, și automat cred că poți să le controlezi, să te identifici cu ele și să înveți să le controlezi; să aplici forța atunci când trebuie și să scoți în lumină feminitatea atunci când trebuie că vrem, nu vrem, ele se află acolo, sunt în noi și puterea, și forța, și bărbăția, și feminitatea, și emoția, și gândirea rațională… toate ne formează ca individ.
Forța fizică e una, puterea interioară este cu totul altceva… cum reușești să le dozezi astfel încât să dai tot ce ai mai bun în competiții?
Important este să le găsim locul potrivit atunci când le scoatem la nivelă. Forța fizică, asemenea puterii interioare, eu consider că sunt niște lucruri pe care le construim. Așa cum antrenezi forța fizică, îți antrenezi și puterea interioară pe care aș defini-o drept controlul asupra corpului și asupra capului în același timp. Asta mi se pare cheia succesului, să știi când și cum să le folosești ca să dai totul în competiții. Pentru că, efectiv, când intri pe suprafață de concurs, nu mai vezi, nu mai auzi. Ești doar tu contra ta și contra celei mai vechi versiunea ta în care tu încerci, practic, să te depășești pe tine. Nu pe colegul, nu pe colega, nu pe eu știu ce campion… Pentru că, vezi tu, cea mai grea competiție mi se pare aceea cu tine însuți.
Care sunt principalele obstacole pe care le-ai întâmpinat în cariera ta sportivă și cum le-ai depășit? Consideri că a fi femeie are unele dezavantaje în acest sport?
Principalele obstacole au fost în primul an de facultate, aș zice, restul a fost doar o joacă, dar în acea perioadă, âcând efectiv munceam de dimineața până seara și încercam să ajung la cursuri, mă antrenam pe stadionul Universității de Educație, Fizică și Sport, la lumina unui stâlp din curtea facultății, undeva între 11 noaptea până la 1 noaptea, ca să fiu aptă în ziua concursului…
Cel de-al doilea obstacol aș spune că au fost finanțele, pentru că trebuia să și muncesc, să mă pot întreține la studii, cât să-mi susțin și competițiile și toți banii pe care îi câștigam în perioada se duceau pe competiții. Am lucrat part-time, full-time, doar pentru a-mi plăti campionatele și dacă nu era asta, se făcea o chetă de la părinți, bunici și toată lumea pentru că toți știau cât îmi doream. Și veneam și tot timpul cu rezultate, ceea ce mă făcea să fiu mândră de sacrificiul meu și mie-mi place să spun că acesta este „reversul medaliei”.
Un alt obstacol ar fi presiunea socială. Întrebarea de ce mai faci asta dacă nu ai niciun câștig? De ce te mai duci la antrenamentele de karate? De ce nu ieși niciodată la petreceri, și ești tot timpul în sala de antrenament? Și atunci apare un conflict social, dar îmi repet de fiecare dată că înainte de toate sunt sportiv și obiectivele mele sunt acelea, deși asta a însemnat să ratez zile onomastice ale membrilor familiei, nunți, botezuri, uneori chiar examene importante. Undeva toată viața mea a fost acolo și simt că i-am dat tot înapoi sportului ăsta.
Ce sfaturi ai pentru femeile care doresc să-și dezvolte puterea și performanța în sport, fără să-și piardă feminitatea?
Experiența m-a învățat că puterea, ceea ce ești tu capabil să faci, nu are nicio treabă cu a-ți pierde feminitatea, dar are o strânsă legătură cu cât de bun și cât de mult îți dorești tu să te implici și să fii acolo, pentru că fiind consecvent, tu o să te dezvolți. O să te dezvolți atât în forță, în fizic, cât și în psihic. Și la final, atât în sport, cât și în viața de zi cu zi, tu o să te câștigi pe tine. Și bonus, poți să câștigi să fii exemplu cuiva, să motivezi pe cineva, să ridici de jos pe cineva.
Ce planuri de viitor ai în ceea ce privește cariera ta sportivă și cum te pregătești pentru ele? De asemenea, practici și altceva în afară de karate, despre ce este vorba?
În cariera mea sportivă sunt dependentă de adrenalina competiției și probabil nu o să pun prea curând chimonoul în cui. Și sunt pregătită tot timpul să-mi fac loc în program, să pot ajunge la antrenamente, să pot să fiu în continuare un „burete” – pentru că mereu e de învățat. Și mereu avem de mai pus acolo o cărămidă la ceea ce credeam că știm deja.
În afară de arte marțiale, nu am fost străină nici de alte sporturi și am optat pentru culturism și fitness, ajungând vicecampioană națională. Am participat la concursuri de sprint în sală, la atletism, proba 60 de metri, unde m-am dus acolo efectiv doar ca să trăiesc sentimentul ăla de „o singură șansă”. Ai intrat și ești doar tu contra-cronometru. Voiam să trăiesc asta. Am fost la competiții de crossfit, fac alergare montană, alergare de șosea și aici mă refer la 10 sau 21 de kilometri. Iar în plan acum am un triatlon și, de ce nu, ceva dincolo de triatlon!?
Pe lângă toate sporturile dinamice, ca să le zic așa, sunt și un mare fan al pilates-ului, atât la saltea, cât și pe aparat „reformer”. De aceea am și ales profesia asta, să fiu instructor de pilates, pentru că mi-am dat seama cât de mult a putut să mă ajute pe mine și să-mi susțină cariera sportivă, protejându-mă de contracturile musculare, de întinderile musculare… Și automat asta a atras de la sine să-mi continui primul vis, acela de a fi studentă la kinetoterapie, să pot să înțeleg și mai bine corpul uman.
Îți propun o călătorie în trecut și una în viitor; ce i-ai spune Andrei de acum 10 ani și cum te vezi peste alți zece ani de acum încolo?
Andrei de acum 10 ani, aș spune că sunt foarte mândră de ea, că n-a renunțat și că au fost o grămadă de nopți nedormite și toate sacrificiile pe care le-a făcut, pentru că asta au făcut-o omul de astăzi. Și aș mai spune să fie fericită pentru toți oamenii pe care i-a avut în viața ei, pentru că unii au învățat-o cum să fie și alții au învățat-o cum să nu fie.
Peste 10 ani mă văd în continuare bucurându-mă de viață și făcând sport, cu o atitudine cât mai pozitivă asupra vieții și cu o dorință de nou ca atunci când faci primii pași, pentru că asta o să ne construiască tot timpul și că mereu e ceva de învățat. Și desigur, îi urez mult succes!