FacebookTwitterLinkedIn

Sportul înseamnă viață și sănătate, dar și multă disciplină, intuiție, ambiție, responsabilitate. Într-o eră în care procentul sedentarismului în rândul copiilor este în plină creștere, căutăm antidotul în poveștile marilor campioni. Iar Ana Maria Brânză este, dincolo de medaliile și titlurile extraordinare din sport, o poveste în sine și o dovadă atât de clară că visele nu sunt suficiente pentru a ajunge campion. de Tina Solonaru

Cum începe povestea campioanei Ana Maria Brânză?
Îmi place să cred că, în ciuda atracției pe care o au copiii de azi pentru calculatoare și ecrane,
povestea unei fete pasionate de un sport poate să-i inspire.

Brânzica, așa cum eram numită în copilărie, era un copil cu o doză în plus de energie, drept pentru care părinții au considerat că cel mai potrivit ar fi ca eu să îmi consum acea energie într-un cadru organizat, practicând un sport, nu doar hălăduind prin grădinile din jurul blocului. Așa a început aventura mea în lumea sportului și am ajuns, inițial, pe terenul de tenis de câmp dat fiind faptul că era cel mai aproape de casă. Aveam nouă ani pe atunci și timp de un an de zile am participat la antrenamente fără prea mare tragere de inimă pentru că nu simțeam vreo pasiune pentru sportul pe care îl practicam, ceea ce m-a și determinat să renunț în cele din urmă. Ulterior, fratele meu mai mare, Marius, care pe atunci era junior la echipa de fotbal a CSA Steaua a venit cu ideea de a încerca scrima. Mărturisesc faptul că nu știam absolut nimic despre acel sport și îmi era chiar greu să-mi imaginez că în vremurile de atunci mai exista un sport în care atleții se duelau precum cavalerii pe care eu îi vedeam în filme. Cu toate acestea, ideea mi s-a părut interesantă și am acceptat provocarea de a merge în vizită la acea sală misterioasă. Câteva zile mai târziu am pășit pentru prima dată într-o sală de scrimă și am încă vie în minte acea imagine cu sportivii îmbrăcați în costume albe care se duelau și mai presus de acest lucru, sentimentul de apartenență pe care l-am trăit. Deși totul îmi era străin, mă simțeam ca și cum aș fi ajuns acasă! Am rămas la antrenament încă de la prima vizită, sub comanda domnului antrenor Radu Szilagyi, și așa a început călătoria mea pe ceea ce avea să fie drumul performanței.

A fost spada dvs. un Escalibur care v-a dat forță sau realitatea a fost marcată de suișuri și coborâșuri? Cum e drumul spre marile performanțe?

Spada, am spus dintotdeauna acest lucru, a fost prelungirea mâinii mele. Mi-a dat forță și încredere în multe situații, dar au fost și momente în care am simțit că nu o pot controla așa cum mi-aș fi dorit sau ar fi trebuit. Drumul performanței nu este o autostradă fără limită de viteză, el începe ca o cărare pe care urci și cobori în primă fază pentru ca mai apoi să bătătorești și, ani mai târziu, să ajungi să „asfaltezi“. Țin minte că în perioada junioratului, talentul mi-a fost cel mai bun ghid și un mare avantaj, abia când am trecut de partea seniorilor am înțeles că singura cheie către succes sunt munca, determinarea, ambiția și pasiunea. Și mai ales faptul că sportul nu oferă niciodată garanții. Oricât de campion ai fi astăzi, nicio competiție nu seamănă cu alta și doar cei ce reușesc să se reinventeze și să aducă ceva în plus de la o competiție la alta, de la un sezon la altul, vor reuși într-un final să devină campioni.

Ce făceați înainte de o mare finală? Aveați superstiții? Aveați momente de teamă? Aveați un „secret” ca să vă concentrați mai bine?

Nu pot spune că am avut sau că am superstiții, dar mi s-a întâmplat deseori să uit piese din echipament la hotel ori chiar acasă, atât de des încât colegii și antrenorii, chiar și mama începuseră să creadă că fac acest lucru intenționat pentru că era în general un „semn bun“ care anunța că voi încheia competiția pe podium. Momentele de teamă apăreau doar atunci când nu simțeam emoțiile, ceea ce însemna că nu sunt conectată și concentrată la ce aveam de făcut. Emoția competiției m-a ținut întotdeauna ancorată și m-a ajutat să îmi îndeplinesc obiectivele.

Ați luptat cu spada „ca un bărbat”? V-a supărat această comparație? V-a fost greu să luptați cu mâna stângă contra mulțimii de adversare dreptace?

Tot în perioada junioratului mi s-a spus că stângacii au un avantaj în fața trăgătorilor de mână dreaptă și am crezut atât de mult în acest lucru încât l-am transformat într-un avantaj clar de care m-am folosit până când am înțeles faptul că singurul atu era că nu existau la acel moment prea mulți stângaci în circuit. Singurele comparații care m-au deranjat erau cele cu ceilalți sportivi, fie ei și campioni olimpici, mondiali sau europeni. Eu mi-am dorit dintotdeauna să fiu un campion și atât.

Mai vin copii spre sportul pe care l-ați practicat cu atâta dăruire? Din câți vin, câți rămân?

Din fericire, deși scrima nu este un sport popular, sunt părinți care aleg să își aducă copiii în sala de scrimă. Sunt grupe de începători la majoritatea cluburilor, iar Campionatul Național de Copii din acest an a strâns la start aproape 1000 de mici muschetari, ceea ce nu este deloc puțin pentru un sport de nișă. Dvs. ați reușit să puneți punctul pe „i“ prin „câți rămân“ și consider că aceasta este marea problemă a sportului românesc, pe lângă infrastructură, resursă umană și financiară. Sportivii juniori ajung să performeze până la nivel de Cupe Mondiale, circuit european, ba chiar Campionate Mondiale și Europene, dar când se pune problema ca ei să facă pasul spre seniorat se pierd sau renunță de tot la sport, alegând alte drumuri. Nu vreau să generalizez pentru că sunt și atleți care depășesc acest prag și ajung să ne reprezinte la cele mai importante competiții sportive, însă un procent destul de mare de copii cu potențial ajung să renunțe la sport înainte de a afla dacă pot performa sau nu la cel mai înalt nivel.

Ce credeți că ar trebui făcut pentru ca tot mai mulți copii să-și petreacă timpul liber practicând un sport? V-am văzut la câteva evenimente importante la care ați cerut sprijin și schimbări de optică majore în privința asta.

Obișnuim să spunem că nu mai vin copiii la sport, dar cred că soluția ar fi ca să depunem un efort și să ducem sportul mai aproape de copii prin organizarea de demonstrații, evenimente, întâlniri cu campioni. Mai mult decât atât, mă bucur să văd că există mai multe asociații și ONG-uri care aleg să promoveze sportul, mișcarea și învățarea prin joc și joacă, cum sunt cei de la Caiac SMile, Ora lui Robert sau Fabrica de Campioni. Sunt doar câteva exemple de oameni dedicați care alături de echipele lor îi țin pe copii departe de ecranele telefoanelor și ale tabletelor, iar cei mici au ocazia să se dezvolte, să cunoască, să învețe și, de ce nu, să ajute sportul de performanță prin creșterea bazei de selecție.

Unde poate fi întâlnită acum marea campioană Ana Maria Brânză?

Oriunde. Asta când nu sunt la birou sau implicată în evenimente dedicate sportului.