Orice ființă care are peste 10 ani s-a îndrăgostit măcar o dată în viață. De ce 10 ani? Mă gândesc că înainte suntem prea preocupați cu jucăriile sau dulciurile ca să ne îndrăgostim.
Așadar, știm cu toții cum e când suntem, la început, amețiți de aburii îndrăgostelii, seduși de fluturii din stomac. Umblăm cu capul în nori, vedem numai ce vrem noi la celălalt, ne ducem viața de parcă avem ochelarii aceia moderni, de VR, prin care intrăm într-o altă realitate.
„Realitatea” îndrăgostitului este plină de energie, de sevă, de toate posibilitățile, de speranțe, idealuri, frumos, aspirații, inspirație, vis împlinit.
Resimt acest efect în orașele frumoase ale lumii: de fiecare dată, la Paris și, acum două săptămâni, la Madrid. Mai fusesem o singură dată, am stat o zi, am avut treabă și nu am văzut decât ce poți fura cu coada ochiului, în fuga taxiului.
Acum, când am stat trei zile pline, am fost surprinsă.
Poate că emoțiile au venit pentru că acest weekend la Madrid era cadoul meu pentru mine, de ziua mea. Am această rutină de a fi de ziua mea în alt loc din lume; e ca și cum m-aș naște în altă parte, sunt curioasă să văd ce se întâmplă în fiecare an. Tendința de a vedea lumea în culori frumoase, de a fi cu capul în nori este mai pregnantă în această perioadă a anului meu.
Poate că fragilitatea mea interioară m-a făcut să fiu emoționată la întâlnirea cu orașul. Tipul acela de emoție bună, de fluturi bătând bezmetici din aripi, de care vorbeam la început.
La fel ca relațiile la început, Madridul a fost amețitor.
Aș spune că este un oraș făcut cu grijă și cu artă, care mi-a dat o stare bună, de încântare, însă fară „dezcântare”. În multe orașe mari găsești și mizerie, construcții moderne netributare vreunui stil (dacă nu ținem cont de cel al prostului gust), nepăsare. Nu e cazul aici. Madridul mi s-a părut mai degrabă echilibrat în cochetăria să, elegant, un amestec de modernitate și tradiție manifestat atât în arhitectură și peisaje, cât și în comportamentul oamenilor, în moda străzii.
Dacă l-aș compara cu un creator de modă, Carolina Herrera i se potrivește mai degrabă decât Jean Paul Gaultier.
Dacă l-aș compara cu un parfum, nu ar fi Kurkdjian, dar ar putea fi Hiris, de la Hermes: delicat, pudrat, elegant, de neuitat; clasic și proaspăt, inconfundabil, care îți creează o stare bună, asemenea unui ceai alb la Mariage Freres.
Dacă l-aș compara cu o mașină, ar fi un Volvo XC60, nu un Aston Martin.
Dacă l-aș compara cu un vin, ar fi acel Rioja alb extrem de bun, de așezat, de fin, pe care l-am băut la Four Seasons, nu șampania Ruinart de la Ritz.
Dacă l-aș compara cu o culoare, ar fi beige-ul elegant de la Burberry, fară carouri, și nu dramaticul negru de la YSL.
Dacă l-aș compara cu o piesă muzicală, nu ar fi „Lacul Lebedelor” al lui Ceaikovsky, ci „Anotimpurile” lui Vivaldi: o combinație de clasic și dinamic, sprințar, vioi.
Madridul este o încântare pe care vă invit să o descoperiți. Iar dacă prindeți și o expoziție Magritte, cum a fost cazul meu, atunci chiar sunteți norocoși.