De fapt, voiam să vorbim despre aroma îmbibată în hainele noastre după despărțiri, personale și profesionale, despre cât adevăr… prin omisiune și câtă minciună explicită cărăm cu noi, precum potcoavele de cai morți sau leşurile transformate de mult în cenușă, depinde de context.
Îmi place să cred în continuare în fiecare relație de viață în parte, văzându-le fiecăreia rostul. Dar totul cu limite. Se întâmplă și ca poveștile, ale mele sau ale altora, să vină uneori ca fulgerele, parcă special să mă contrazică și să-mi dezvăluie o realitate simplă, mai bună decât am gândit-o sau de-a dreptul crudă uneori. Nu neg necesitatea minciunilor, atâta vreme cât ele nu afectează uzul rațiunii sau nu ne deraiază de la traseul corect propus, de urmat. Micile minciuni nevinovate le putem interpreta ca fiind utile, însă pe un interval de scurtă durată și fără implicații emoționale.
Uneori, relațiilor profesionale le găsim pretexte să le menținem, deși, evident, nu aduc niciun beneficiu activității în sine, așa cum nu sunt de folos nici persoanei căreia noi îi acordăm girul de încredere. Obișnuiți însă să funcționăm după anumite tipare, pe care tot noi le creăm, ajungem să credem că fără respectiva relație ori persoană, am fi rătăciți, pierduți și nu ne-am mai putea realiza obiectivele. Când, dimpotrivă, situația poate sta exact invers, iar ceea ce părea o boală incurabilă să fie, de fapt, o simplă răceală. Fiecăruia dintre cei implicați în relație, angajat și angajator, e posibil să ne fie mult mai bine unul fără celălalt și fiecare să-și găsească rostul lângă altcineva (persoană sau companie).
Tot cam la fel și, tot din obișnuință, se întâmplă și în relațiile personale. Și e o perioadă când fie întorci pagina, fie închizi cartea și alegi din vasta bibliotecă o alta mult mai potrivită perspectivei tale de a-ți dori să trăiești. Dificultatea mai mare vine atunci când, deși ambele părți constată necesitatea rupturii, tergiversează pasul sau, dacă îl fac, rămân într-o falsă relație de „prietenie„, fără niciun beneficiu real de nicio parte. Știm că am încercat toate soluțiile. Și dacă există ceva care nu crește, nu se dezvoltă, care-i mai e rostul?
Mai mult, cărând după noi o astfel de relație, deseori din milă, considerând că persoana de care decidem, în fapt, să ne separăm nu este capabilă să-și trăiască sau organizeze mai departe viața, ne implicăm și menținem letargia care, de fapt, nu ne permite nici nouă, nici persoanei la care facem referire să-și caute și să-și găsească propria cale. Un adevăr prin omisiune, care tot numele de minciună îl poartă, iar aici, după părerea mea, un adevăr spus pe jumătate este cu mult mai rău decât o minciună spusă pe de-a-ntregul. Și, Doamne, ce iscusiți suntem și ce zgomotos mințim mai ales atunci când ne mințim pe noi înșine…
Stăm mult acasă acum, alături de cele mai apropiate persoane și, mai ales, mult cu noi înșine. E imposibil ca un potop de întrebări existențiale să nu ne bântuie zilele. Dacă nu fugim de ele, e posibil să o rupem la fugă atunci când realizăm răspunsurile pe care le emitem, vorba lui James Joyce: „Nu pune întrebări și nu vei auzi minciuni„. De ce ne place, în cea mai mare parte a timpului, să ne păcălim, ca să nu zic mințim? Din comoditate și de frică. Și lucrurile se destramă atât de ușor atunci când au fost ținute împreună de un adevăr prin omisiune… Spunem minciuni atunci când ne este teamă de ceea ce nu știm despre noi, de ceea ce alții vor gândi despre noi, de ceea ce s-ar putea descoperi despre noi și care tot pe noi ne-ar afecta cel mai tare. Dar de fiecare dată când omitem adevărul, lucrul de care ne este cel mai frică se amplifică și se propagă cu o viteză uimitoare. De ce mințim? Pentru că toată lumea o face. Este o bucată destul de consistentă din viața socială. Cel din urmă lucru pe care și-l dorește oricine care trăiește în societate este să domnească o onestitate totală.
Îți poți imagina o conversaţie de acest fel? „Ești pitică și grasă!”, ar putea spune o persoană, iar cealaltă i-ar răspunde: „Da, știu”. „Și, în plus, miroși urât!”. Așa ceva nu se face în viața socială. Așa că oamenii mint, prin omisiune, tot timpul. Oamenii îți spun tot felul de lucruri… și am învățat că partea pe care neglijează să o spună este adeseori cea mai importantă. Romanciera George Eliot spunea: „Examinează-ți bine cuvintele, și vei descoperi că și atunci când nu ai niciun motiv să minți, îți vine foarte greu să spui întru totul adevărul, chiar despre sentimentele tale de moment…” Trebuie să recunoaștem că statul acasă muncind pentru job înseamnă și statul permanent alături de persoane pe care realizezi că nu le cunoști, așa cum vei conștientiza asta și despre tine. Iar acest lucru poate fi chiar dramatic în contextul adevărului prin omisiune.
Cred că este momentul să realizăm că adevărul și simplitatea constituie cea mai bună tactică, chiar dacă, vorba lui Churchill, adevărul le folosește celor care-l ascultă, dar le face rău celor care-l spun. Trebuie să ne debarasăm dulapurile afective de minciunile pe care le-am înmagazinat cu sârguință și să ne găsim vocile și tăcerile. Adevărul simplu și clar e ușor de ținut minte și implică un devotament față de sine, de libertatea și curățenia ta interioară. Și nu explicațiile pe care le găsim faptelor constituie adevărul, ci faptele în sine. Cu ele ne salvăm pe noi, de noi, dar vom putea construi mai ales noua ordine socială.