Tot mai mult, acest discurs vine și ne încurajează să spunem „Da” la tot felul de aparente oportunități înainte de a ști suficient despre ele. Să investim în acțiune versus introspecție, ca și cum a sta să analizezi prea mult o situație, riscând să pierzi „momentul”, a devenit old school, de vreme ce „hei, viața e scurtă” și „dacă stai să aștepți momentul potrivit ți-o iau înainte alții care nu îl așteaptă”.
Da, e fain să uităm din când în când că suntem stresați, nemulțumiți, datori la bancă și datori cu-o moarte și să facem loc spontaneității în viața noastră. Și cu cât ne simțim mai nedreptățiți de viață, cu atât ne simțim mai îndreptățiți să ne autorăsplătim cu tot felul de Da-uri spuse unor escapade culinare sau de orice alt tip. Oda momentului e ușor de cântat. Dar se termină repede.
Să ne amintim de Testul Bezelelor, un experiment psihologic clasic făcut la Universitatea Standford în 1960. Unor copiii de patru ani li s-a pus în față o bezea și au fost rugați să aleagă: mănâncă bezeaua imediat sau așteaptă un sfert de oră și vor mai primi încă una. Copiii au fost monitorizați de-a lungul anilor, iar cei care au dat dovadă de autocontrol, așteptând a doua bezea, s-au dovedit elevi mai buni și adulți mai echilibrați.
Într-un Univers plin de „bezele”, care ne hărțuiește minut de minut cu o nouă superofertă, un nou serial, un nou „prieten”, un nou „tratament”, aruncarea în experiențe și trăirea clipei devine un sport tot mai periculos. Pentru portofelul nostru, ca și pentru psihicul și sufletul nostru.
Psihologul Steve Peters (Paradoxul cimpanzeului) denumea partea impulsivă a creierului nostru (cea vinovată de aceste Da-uri pripite) „Cimpanzeul”. Simplificând intenționat lucrurile, Peters susține că în creierul fiecăruia dintre noi sunt trei personaje: „Cimpanzeul” (adică sistemul limbic, responsabil de centrul emoțiilor), „Omul” (adică neocortexul, responsabil de planificare, gândire complexă și autocenzură) și „Computerul” (adică lobul parietal, responsabil de comportamente automate). De fiecare dată când trebuie să luăm o decizie, în creierul nostru are loc o dezbatere între „Cimpanzeu” și „Om”. Ei lucrează de obicei împreună, însă „Cimpanzeul” e de cinci ori mai puternic și mai rapid decât „Omul”, așa că ne îndeamnă mereu la reacții impulsive. În plus, toate mesajele pe care le vedem ajung prima dată la „Cimpanzeu”. Or, cum el este obsedat de plăcere, mâncare și pericol imediat, ne ispitește să răspundem cu „Daa!” la aproape orice ne activează emoțiile (și, evident, oamenii de marketing s-au prins de mult de asta!). „Cimpanzeul” e cel care ne face să mai lenevim dimineața în pat, cu toate că riscăm să întârziem, și tot el ne dă ghes să ne comandăm iar hamburger, deși știm că vom regreta când ajungem la sală.
Bineînțeles, „Cimpanzeul” nostru e acolo pentru un motiv. El face judecăți rapide, care ne-au ajutat și ne ajută să supraviețuim și care, în trecutul nostru sălbatic, erau de multe ori suficiente. Însă Universul de azi e mult mai predictibil, iar noi trăim vieți mult mai lungi. În această nouă „junglă”, iluziile variate sunt mai periculoase decât animalele sălbatice, iar a reînvăța să spunem „Nu!” devine o strategie de supraviețuire.
De ce avem nevoie de mai mult NU pentru a fi echilibrați?Pentru că trăim într-o buclă de consum creată special pentru a face „Cimpanzeul” fericit tot timpul.
Din punct de vedere al mecanismelor deciziei de cumpărare, noi, consumatorii, suntem precum niște micuți șobolani pe care producătorii de mâncare, jocuri, servicii sau orice alt tip de „bezele” caută să îi determine să spună „Daa!” cât mai des.
Desigur, e normal să cumpărăm lucruri pentru a trăi și pentru a ne dezvolta, însă n-ar strica să alegem mai rațional decât suntem obișnuiți să o facem. De exemplu, să conștientizăm că impulsul de a spune yes to the dress nu e mereu cel mai bun, ci doar cel mai rapid. Trecând dincolo de el, îi dăm o șansă informației să ajungă la următorul nivel de procesare, care poate însemna o decizie mai puțin emoțională și mai benefică pentru noi pe termen lung. Uneori, este un gest de curaj să ne recunoaștem nesiguranța într-o situație și chiar să zăbovim puțin asupra ei.
Așa că, data viitoare când mergem la cumpărături, să ne amintim că „Cimpanzeul” este cu noi, dar avem puterea de a-l controla spunând nu recompensei imediate. Poate fi un motiv în plus să facem smart shopping, luând în calcul costul per utilizare al unui obiect (evaluarea prețului în raportul cu de câte ori îl vom purta/folosi), rezistența sa în timp și poate chiar impactul asupra mediului.
Pentru că soliditatea unei relații se măsoară și după gradul de NU pe care îl suportă.
Ah, e atât de complicat să refuzi oamenii dragi fără a le activa o rană de respingere și fără a afecta relația dintre voi! Nu, nu îți pot promite acest lucru care contrazice valorile mele, cu toate că el e atât de important pentru tine. Nu, nu voi putea ieși cu tine diseară, pentru că mi-am propus să lucrez la proiectul meu. Steve Jobs spunea: „It’s only by saying. No that we can concentrate on the things that are really important”.
Sunt multe feluri de „Nu”. De exemplu, sunt Nu-urile pe care vrem să le rostim, dar nu o facem, deoarece „am fost învățați să punem dorințele și așteptările celorlalți mai presus de ale noastre sau pentru că nu știm să ne confruntăm distructiv propria confuzie”. „Nu” nu înseamnă neapărat „nu te iubesc” sau „nu vreau să mai fim prieteni”. Dar poate însemna că aleg să decid conștient, în linie cu adevărul meu interior, chiar dacă el e diferit de ce îți doreai tu să auzi. Chiar atunci când rănește sau dezamăgește, un „Nu” autentic nu trebuie să atragă vinovăție pentru că e mult mai valoros decât un „Da” neconștientizat sau neasumat. În plus, oamenii care ne spun „Nu” la momentul potrivit ne dau uneori o lecție mai mare decât cei care ne copleșesc cu laude.
De asemenea, a învăța cum să nu fii de ajutor sau cum să nu oferi sfaturi decât atunci când ele îți sunt cerute explicit și ascultate cu interes (nu neapărat urmate) e un lucru mare pentru sănătatea relațiilor noastre.
Pentru că un părinte bun și responsabil are puterea să spună „Nu” copilului său.
Mie, cele mai complicate Nu-uri mi se par cele pe care trebuie să le spui copilului, mai ales că niciun alt șantajist emoțional nu te va lovi la corazon la fel cum o face drăgălășenia din dotare, în special atunci când se agață cu o mână de gâtul tău și cu alta de al șapte sutelea trenuleț lego pe care te roagă cu lacrimi de crocodil să i-l cumperi. Să spui Nu asumându-ți o criză în public e la fel de greu și necesar cu a spune Nu statului pe tabletă.
„Nu” nu este despre negativitate. E despre alegeri conștiente într-o lume guvernată de alegeri din impuls. E despre înțelepciunea e a trăi conștient. E despre a asculta adevărul personal fără a simți nevoia de a convinge pe nimeni. Și de a-l respecta la fel de mult precum adevărurile diferite ale celorlalți semeni.
Poate că DA-ul ne face eroul momentului, dar NU-ul ne crește puternici din interior.