Azi, când scriu acest editorial, au fost 14 grade și soare. E incredibil ce poate face puţin balsam primăvăratic – uit de murdăria din București, de bucata imensă de tencuială care a căzut ieri sau alaltăieri de pe clădirea superbă unde se află Pâine și Vin și care putea să ucidă tinerii și copiii care merg acolo să se bucure de un loc altfel; uit că suntem, probabil, singurul oraș din lume unde mereu cade tencuiala, și care e un dezastru în așteptare; uit de senzaţia aceasta care mă cuprinde din ce în ce mai mult – că suntem un oraș unde nu se mai face nimic sau aproape nimic bun.
Se construiește prea mult și adesea abuziv, poluarea e imensă, traficul e cumplit, mizeria omniprezentă, iar oamenii – din ce în ce mai triști sau agresivi. Sau ambele.
Nu am o soluţie și asta mă întristează enorm – nu îmi place deloc să mă vait și să nu vin cu variante, cu opţiuni, cu ieșiri, cu soluţii. Dar nu am ce să fac. Patru ani am luptat împreună cu soţul meu să oprim degradarea Parcului Cișmigiu. Nu am reușit și, învinși, am plecat. Într-un loc unde încă era bine. Dar, în curând, nu va mai fi nicăieri bine – va fi peste tot beton, praf, penthouse-uri cu tavane joase și cu multe spoturi, mașini una peste alta și nicio oază.
După cum am spus, nu am o soluţie. Din ce în ce mai mulţi prieteni aleg plecarea, iar eu încep să o iau în considerare…
Doar uneori, în nopţile ploioase de primăvară, când ies pe terasă și am senzaţia că întreg Cotroceniul e scufundat într-un ceai de tei – atunci inspir adânc, ascult liniștea, mă uit la copacii care mai rezistă și îmi amintesc de Bucureștii bunicii – de Uranus, de 11 Iunie, de Cișmigiu, de fostul Beldiman, de pensionul Negoescu, de Parcul Carol, de micul șarm de mahala al vechilor cartiere. Și atunci sunt sfâșiată, căci nu știu dacă ce gândesc e un poem de dragoste sau un recviem pentru ce a fost și nu va mai fi vreodată.
Să trăim frumos, cât mai putem, cât mai avem unde. Unele lucruri, odată distruse, nu se mai pot repara niciodată.