Ușa cafenelei în care trebuia să ne întâlnim s-a izbit cu putere de perete. Din cauza vântului. Parțial și din graba mea. Teama de a nu întârzia m-a făcut să ajung cu aproape o oră mai devreme de a face cunoștință cu Anca și Elena. Stăteam, fără să știu, la aceeași masă la care, în urmă cu un an, s-a coagulat Black Button Books. Ideea le-a venit natural, după 4 ani în care Anca și Elena au lucrat împreună la Vellant, citind foarte mult și descoperind titluri pe care și-ar fi dorit să le găsească pe rafturile librăriilor.
Black Button Books publică subiecte ceva mai spinoase precum dependența, rasismul, imigrarea – teme aparent nevandabile și care îi sperie pe editori. O manieră stupidă de a începe un business? Reacțiile, mult mai entuziaste decât se așteptau infirmă această ipoteză. În plus, când toată lumea fuge de titlurile îndrăznețe, fetele cred cu tărie că cititorii nu trebuie subestimați și că este responsabilitatea editorului dacă vrea ca cititorul să crească.
Selecția titlurilor are ca rețetă un combo format din arborescența internetului și informările agențiilor literare. Pentru pentru a le selecta pe cele 7 rămase, fetele au citit 54 de cărți. Mă minunez, povestim și râdem. „Biroul e în lucru” mă anunță fetele și întreb unde găsesc acum sediul Black Button Books. „În bucătăria mea sau în alte cafenele drăguțe ori, mai târziu, unde se poate bea un pahar de vin.” Îmi răspunde Anca râzând. Empatizez cu Elena care a dezvoltat o relație de dependență cu cafeaua și continuăm povestea. Procesul prin care manuscrisul ia formă de carte este unul lung și mult mai complex decât mi l-aș fi imaginat, cu atât mai mult cu cât anul acesta fetele au făcut un tur de forță și au scos 7 titluri, iar pentru anul viitor au planuri să publice încă 10.
E contraproductiv să-mi dea fiecare câte un titlu preferat, pentru că privesc cărțile drept copii lor: pe unul îl iubesc pentru ce e mai îndrăzneț, pe un altul pentru că e mai pragmatic. În plus, fetele garantează că niciodată nu se plictisesc. Nici atunci când caută copyright-ul unui volum, nici când îl traduc și nici măcar atunci când își împart sarcinile strict administrative. Nu poți să prezici ce titluri vor avea succes, pentru că în mare pare, este vorba despre gustul publicului. Echilibrul foarte fragil între calitatea cărții, timingul în care o scoți pe piață și publicul care o îmbrațișează îi acordă sau nu succesul. „Întrebarea „Crezi că se va vinde?” este o întrebare lipsită de orice relevanță. Așa că hai să ne gândim ce ne place, cât de tare ne place și de ce ne place iar argumentarea este una onestă!”
Bizar este că fetele se simt cumva responsabile dacă un titlu prinde sau nu, deși sunt conștiente că oamenii reacționează efectiv la conținut asupra căruia ele nu au nici un control. Au o afinitate ori o intuiție însă la asta se rezumă puterea lor, odată ce cartea ajunge pe rafturi.
Planurile fetelor sunt ambițioase și necesare – vor să continue colecția de proză scurtă pentru că vor să convingă cititorii că este cel puțin la fel de valoroasă ca un roman, vor să continue colecția de non-ficțiune iar ca dezvăluire în premieră îmi șoptesc că unul dintre titlurile care va ieși anul viitor este romanul scris de Chimamanda Ngozi Adichie. Ajungem spre sfârșitul discuției la o singură concluzie: cartea a ramas un instrument foarte bun de măsurare a lumii în totalitatea ei, atât în ficțiune cât și în non-ficțiune.
Iar dacă vrei să știi ce se întamplă în lumea asta mare, o carte îți poate deschide ochii mai bine ca multe altele.