Cu cinci ani în urmă, Academia Regală din Londra găzduia o expoziție legată de modă pe care n-am uitat-o nici până acum. Se numea „Aware: Art Fashion Identity“, coordonată de Lucy Orta de la London College of Fashion, și a fost unul dintre puținele evenimente la care, recunosc, mi-a fost greu să trec de la un exponat la altul, fiindcă aș fi putut sta ore în șir analizând fiecare metaforă și fiecare detaliu. Unul dintre conceptele care mi-au rămas în minte a fost un filmuleț intitulat „Sixty Minutes Silence“, realizat de Gillian Wearing.
Timp de o oră, o echipă de 26 de polițiști și polițiste în uniforme identice este rugată să stea nemișcată, în poziția „poză de grup“, ca și cum s-ar afla în fața unui aparat foto. Totul este filmat și redat apoi pe un ecran imens.
Deși avem impresia convențională că uniformele tind să „înghită“ individul, încă din primele minute fiecare dintre cele 26 de personaje începe să-și dezvăluie adevărata personalitate prin modul în care se foiește a nerăbdare, prin detalii precum aranjarea unei manșete, mușcatul buzelor sau sau îndreptarea discretă a unui guler. E un experiment fascinant, care te face să privești cu totul altfel însăși ideea de uniformă.
Trăim o perioadă istorică în care moda se hrănește cu extravaganța și curajul străzii, al bloggerilor, al iubitorilor de modă, cu pofta noastră de a fi altfel și de a o etala prin toate mijloacele care ne sunt la îndemână. Și totuși, pe „veșnicele plaiuri ale creativității“, ideea de uniformă apare în prezent ca o alternativă mai reconfortantă decât în orice alt moment din istorie. Paradoxal, individualitatea se manifestă mult mai puternic și ingenios atunci când i se pun granițe. Pare ciudat? Să ne gândim puțin.
Să ne amintim vremurile în care mamele sau bunicile noastre, purtătoare de uniforme din clasa întâi până la finele liceului, reușeau să fie diferite, purtând în esență același lucru în fiecare zi. Uniforma era „pânza“ pe care își puteau exprima personalitatea într-o epocă în care ideea de a fi altfel era o primejdie, nu un avantaj: printr-o coafură mai atipică, prin adăugarea unor lucruri mici, precum o manșetă, un guler croșetat, un nasture mai atipic.
Când toată lumea arată la fel, pentru a fi diferit trebuie să scoți din tine fix esența a ceea ce te reprezintă și s-o faci prin mijloace minime și totuși observabile. Efecte mari cu eforturi mici. Privind o fotografie cu fete de liceu de acum 50 de ani, toate îmbrăcate în uniforme identice, nu e greu de ghicit care era rebela, care era timida, care era docila, care era șoarecele de bibliotecă. Îți dai seama dintr-o coadă prinsă mai șui, dintr-un guler ridicat, dintr-o privire care sclipea a revoltă.
Sună bine să spunem „Oh da, vreau să-mi exprim individualitatea prin modă“, dar, fie că ne place sau nu, realitatea este că ținutele noastre subliniază clar apartenența la un anumit grup, simpatia sau antipatia pentru anumite cercuri și pur și simplu modul în care ne dorim să fim percepuți. Altfel nu ne-am îndrepta glonț, la atâtea decenii după ce uniformele nu mai sunt obligatorii, la culoarea anului, la rochia văzută pe un anumit personaj de la televizor sau pe tricouri inscripționate cu numele sportivilor noștri favoriți. Acea apartenență rămâne o sursă de fericire și de confort mental și sufletesc.
De aici derivă și succesul pe care îl au magazinele fast-fashion, care împrumută de la high-fashion exact elementele care constituie vârful icebergului și creasta valului de noutate care „mătură“ lumea modei de mai multe ori pe an: croielile pe care toată lumea își va dori să le poarte, culorile pe care le vom vedea la tot pasul, modelele și formele pe care nimeni nu le-ar fi ales în urmă cu câteva luni pentru a-și „exterioriza unicitatea“, dar care zboară de pe rafturile magazinelor imediat după ce au apărut pe podiumuri.
Fără apetitul nostru pentru uniforme, industria modei așa cum o știm ar înceta să mai existe, iar noi am fi niște slow-consumeri minimaliști, cu garderobe ultra-editate, care nu și-ar cumpăra o piesă nouă vestimentară decât în momentul în care ar constata un gol existențial major în suflet și în garderobă. Dar, știm foarte bine, lucrurile nu stau deloc așa.
Există o scenă în filmul „Diavolul se îmbracă de la Prada“, când personajul lui Anne Hathaway izbucnește în râs văzând cum o întreagă echipă de stiliști se străduiește să aleagă între două curele turcoaz aproape identice. Meryl Streep – „Diavolul“ – observă chicoteala și dă, în puține cuvinte și cu morga fantastică a personajului, una dintre cele mai simple și clare radiografii ale relației noastre (adesea disfuncționale) cu moda.
„Înțeleg, tu chiar crezi că toată treaba asta n-are nicio legătură cu tine. Te duci la dulapul tău și-ți alegi… nu știu, acest pulover albastru, dezlânat, pentru că încerci să spui lumii întregi că te iei prea în serios ca să te mai intereseze ce pui pe tine. Dar ceea ce tu habar n-ai este că acest pulover nu este «albastru», nu e «turcoaz», nu e «lapis lazuli». E un albastru azuriu. Și, de asemenea, n-ai nici cel mai mic habar că, în 2002, Oscar de la Renta a făcut o întreagă colecție de rochii în albastru azuriu. Și apoi cred că a fost Yves Saint Laurent care a arătat prima oară pe podium o serie de jachete militărești în azuriu. Și apoi azuriul a apărut, brusc, în colecțiile a opt designeri diferiți. Și da, s-a strecurat în jos, prin magazine, până în tragicele buticuri de chilipiruri, de unde tu probabil ai pescuit acest pulover din cutia cu solduri. Chiar și așa, însă, acea nuanță de albastru reprezintă milioane de dolari, nenumărate joburi și mi se pare chiar comic cum tu ai impresia că ai făcut o decizie care te exclude din industria modei când, de fapt, tu porți exact puloverul care a fost selectat pentru tine de către oamenii din această încăpere“. Wow… nimeni n-ar putea-o spune mai bine decât Miranda Priestley.
Avem impresia că deținem controlul, dar nu e așa. De fapt, în cea mai mare parte a timpului, oricât de unici și rebeli ne-am considera din punct de vedere vestimentar, cineva selectează pentru noi, din nenumărate trenduri, croiuri și culori, exact ceea ce ne vom dori sezonul următor. Vom dori pătimaș, fără să știm în acest moment ce pasiune răvășitoare urmează să ne mistuie și cât de previzibili suntem.
Moda ne ascultă, trage cu urechea la ceea ce îi șoptește strada, dar preia șoaptele și răspunde cu portavocea, impunând trenduri și făcându-ne să jinduim după lucruri care, până ieri, n-aveau nicio legătură cu individualitatea noastră. Uneori, „uniformele“ ne fac să creștem, tocmai pentru că ne ispitesc să încercăm, de dragul convenției, ceva ce nu am fi pus niciodată pe noi fără un impuls din afară. Iar asta, exact ca în experimentul lui Gillian Wearing cu grupul de polițiști (Foto sus), poate fi într-adevăr o sursă de auto-cunoaștere. N-am mai vrea să ieșim din acei pantaloni cigarette verzi? Am înțeles ceva despre noi. Jacheta muștar ne face să ne simțim niște străini în propria piele? Și aici e tot o lecție.
Deloc întâmplător, în acest sezon ideea de uniformă se întoarce în foarte multe colecții (asta presupunând că a ieșit cu adevărat din modă vreodată). Dolce & Gabbana a scos deja o jachetă roșie cu epoleți pe care am văzut-o în mai-toate editorialele de modă, Nicola Formichetti de la Diesel declară că a reintepretat ținutele din noua colecție gândindu-le „aproape ca o uniformă“, iar branduri precum Opening Ceremony sau Tim Coppens explorează zona uniformelor futuriste, cu materiale și texturi neconvenționale.
Chiar și muzeele par a vrea să ne transmită ceva. Până pe 19 noiembrie, Muzeul din cadrul Fashion Institute of Technology din New York găzduiește o expoziție exact pe această temă: rolul istoric, politic și social al uniformelor.
Denumită sugestiv „Uniformity“, expoziția cuprinde 70 de uniforme din diferite momente temporale, într-o abordare curatorială care vrea să scoată în evidență modul în care niște haine asemănătoare sau chiar identice pot aduce coeziunea unui grup de oameni, exprimând putere, solidaritate, prestanță sau toate la un loc.
„Uniformele exprimă, vizual, tendința perfect umană și explicabilă psihologic a oamenilor de a ordona haosul“, crede Emma McClendon, curatoarea expoziției. „Ele evoluează în timp fiindcă și ideea noastră despre ce este acceptabil sau dezirabil se schimbă odată cu trecerea timpului“.
Proporțiile, siluetele, croiurile se schimbă, fiind și ele o versiune de „uniformă“ culturală, fără epoleți și grade militare, care ne devine evidentă când privim fotografii din anii ’70 sau când urmărim un film de demult. Indiferent dacă ținutele oamenilor de atunci ni se par fascinante, ridicole sau doar ciudate, uniformitatea aspectului lor este bătătoare la ochi. Cu excepția câtorva personaje ultra-extravagante, care rup rândurile, fiecare epocă și-a avut, de fapt, uniformele ei clare.
Expoziția ilustrează toate tipurile de uniforme, de la tricourile tip „fotbal american“, cu număr pe spate, care au făcut furori în ultimii ani (existând inclusiv declinări ale lor sub formă de rochii elegante) și până la primele haine purtate de angajații McDonalds în anii ’70, epoca de cotitură în care marile conglomerate au început să descopere nevoia de identitate vizuală coerentă, proliferând astfel costumele cu logo-uri vizibile.
Uniformitatea se face prin uniforme în fapt, dar și prin uniforme subînțelese. Ce altceva decât o uniformă ar putut fi, spre exemplu, marea de logo-uri pe care le purtam cu toții pe piept, la curea sau în orice alt loc „branduibil“ de pe haine, la începutul anilor 2000?
În ultimii ani, tot mai mulți oameni din industriile creative s-au revoltat împotriva industriei de modă și a presiunii continue de a fi în ton cu tot ceea ce scornesc nou designerii (și o fac din ce în ce mai rapid și mai des), consacrând, în linie cu alte maladii ale secolului, precum burnout (epuizarea cronică) sau FMO – fear of missing out (teama că, atunci când nu ești conectat la rețelele sociale, pierzi ceva absolut extraordinar), așa-numitul „fashion fatigue“.
Moda era cândva un joc frumos și palpitant, dar – ca o tură într-un carusel – viteza a devenit atât de mare încât senzația pe care ți-o lasă experiența de ansamblu a încetat să mai fie plăcută.
În cea mai mare parte a timpului, ne găsim strângând din răsputeri gâtul căluțului de lemn care se învârte tot mai rapid și mai haotic, amețindu-ne cu totul. Caruselul modei nu mai e distractiv, e obositor, e o corvoadă.
Interesant este că suferinzii de „fashion fatigue“ au ales să-și exprime disprețul față de consumerism și față de uniformizarea modei tot printr-o uniformă, simplificând însă la maximum presiunea decizională.
Tot mai multe personaje din advertising, arhitectură sau design afirmă cu mândrie că se îmbracă zilnic în aceleași lucruri, replicate în mai multe exemplare.
O cămașă albă, identică altor 20 de cămăși albe din dulap. O pereche de pantaloni, identică altor 50 de perechi de pantaloni. Un anumit accesoriu, ales dintr-o cutie de accesorii aproape identice.
Indiferent ce iei din dulap dimineața, vei arăta în regulă, te vei simți perfect și, mai ales, vei contabiliza în favoarea ta timpul prețios altminteri risipit cu selectarea anevoioasă dintr-o garderobă plină de culori, croiuri și texturi (nu mai punem la socoteală conjugarea ținutei cu starea de spirit din ziua respectivă, care face procesul chiar și mai complicat).
Lipsa unei decizii devine libertate. Uniforma, altă dată înrobitoare stilistic, te eliberează fiindcă nu te mai face să-ți bați capul cu nimic.
Imaginea lui Steve Jobs este nedespărțită de cea a bluzelor pe gât de la Issey Miyake, a blugilor albaștri și a tenișilor New Balance. Mark Zuckerberg este omul tricourilor gri (rămâne faimoasă fotografia postată chiar pe Facebook, înfățișând garderoba proprie și o ironie: „Prima zi după concediul de paternitate. Oare ce să port? Mă simt nehotărât“). Arhitectul francez Jean Nouvel, unul dintre copiii teribili ai arhitecturii în acest moment, poartă doar negru iarna și doar alb vara. Albert Einstein purta doar sacouri gri.
Însuși Barack Obama a afirmat, de curând, că în garderoba lui există doar costume albastre sau costume gri, tocmai pentru a-i simplifica viața și alegerile. Michael Kors nu apare decât în tricou negru, simplu, cu sacou negru pe deasupra. Simon Cowell, infamul jurat X-Factor, poartă mereu cămașă albă, descheiată larg, și un sacou bleumarin pe deasupra. Și lista poate continua, inclusiv cu personaje de gen feminin, precum Grace Coddington, de la Vogue, care poartă all-black indiferent de sezon.
Ne place sau nu, uniformele sunt, de când lumea, unul dintre reperele constante ale societății în care trăim. Ne dau atât informații despre cei din jur (oricât am vrea să negăm, prima impresie se întipărește undeva pe retină și prin intermediul hainelor), cât și despre noi înșine, prin felul în care ne raportăm la ele, prin modul în care le purtăm sau, dimpotrivă, prin modul în care alegem să fugim de ele.
De multe ori se pierd în mulțime și nu le observăm, alteori ne sar în ochi pentru că un element, un detaliu, vorbește pe limbajul nostru stilistic sau sufletesc. Un lucru e sigur: când ne alegem hainele dintr-un magazin sau din propriul dulap, aproape niciodată nu ne gândim doar ceea ce vrem să exprimăm despre noi înșine. Ne gândim cine vrem să fim, cum vrem să ne arătăm lumii și cărui cerc vrem să aparținem. Indiferent dacă purtăm o uniformă oficială sau doar un pulover azuriu ales indirect pentru noi de către o echipă imensă de stiliști care veghează din umbră.