Dar, mai ales, ce legătură ar putea avea crocodilul cu unul dintre cele mai frumoase orașe franceze de la Marea Mediterană? Așa s-ar putea întreba orice turist care pătrunde pentru prima dată pe străduțele pietruite ale orașului și observă, din loc în loc, printre dalele de piatră cubică ale străzilor din Nîmes, o efigie stilizată a unui crocodil printre palmieri, culminând cu o fântână arteziană în care crocodilul devine personaj tridimensional.
Explicația are mai puțin de-a face cu arta modernă și mai mult cu istoria. După cucerirea Egiptului, actualul Nîmes a fost ultima bucată care a constituit Imperiul Roman, transformând Marea Mediterană în „Mare Nostrum“. La acel moment, s-a bătut monedă pentru a celebra evenimentul, iar actualul logo al orașului, redesenat de Philippe Starck, se inspiră din monezile vechi ale acelei perioade, descoperite la săpăturile arheologice.
Puțini dintre cei care iubesc atemporalul denim, materialul din care se face piesa cheie a garderobelor din ziua de azi – „blugii“ – știu că termenul de „denim“ vine, de fapt, de la „De Nîmes“. Dacă la finalul Renașterii, Nîmes era un oraș industrial, renumit pentru confecționarea de țesături din lână, în secolul XVII, producătorii din zonă încep să importe bumbac egiptean pentru a confecționa o țesătură rezistentă, cu aer rustic, vopsită într-o nuanță de-acum inconfundabilă de albastru.
La momentul respectiv, țesătura era aproape la fel de rezistentă precum materialul manufacturat în Genova pentru realizarea de corturi sau pânze de corabie. De aceea, în 1853, odată cu goana după aur din Vestul Sălbatic, un imigrant neamț pe nume Levi Strauss, care vindea corturi făcute din pânză genoveză, are ideea de a folosi materialul italienesc pentru a confecționa haine de lucru și salopete pentru căutătorii de aur. Câțiva ani mai târziu, înlocuiește pânza genoveză, mai greoaie și incomodă, cu bumbacul albastru din Nîmes, suplu și mai ușor de purtat, și dă lovitura în toată lumea. Numele țesăturii rămâne pentru totdeauna un tribut încifrat al locului din care provine. Denim: „de Nîmes”.
Dincolo de această poveste adevărată absolut savuroasă, Nîmes este un orășel sudic care merită cel puțin două zile din timpul tău, iar dacă îl alegi pentru un city-break iată ce nu trebuie să ratezi sub nicio formă:
Amfiteatrul roman. Mergând tacticos de-a lungul uneia dintre străduțele strâmte și pietruite ale orașului, ai surpriza să te trezești în fața unui amfiteatru roman din secolul I d.Hr, care domină întreaga panoramă din zonă. Apare oarecum neașteptat, fără pregătire prealabilă, fiind practic ascuns de un păienjeniș de străduțe vechi.
Pentru locuitorii din Nîmes, este o imagine din firescul cotidian și, dincolo de istoria străveche, niciun localnic nu îți va vorbi despre monumentalul colosseum, ci despre „sala noastră de spectacole”. Motivul: amfiteatrul de 133 de metri lungime și 21 de metri înălțime, impecabil conservat, nu este doar un vestigiu istoric în adormire, ci o sală de spectacole în aer liber, complet funcțională și redată publicului din 1813 încoace pentru a găzdui 17.000 de persoane pentru spectacole de teatru, concerte sau, de două ori pe an, lupte cu tauri.
Da, lupte cu tauri, Nîmes fiind cea mai importantă „plaza de toros“ din Franța, unde coridele sunt organizate din 1881 încoace, fără întrerupere, în onoarea împăratului Napoleon al III-lea. Dacă în vremurile străvechi era al romanilor, amfiteatrul este, în prezent, al locuitorilor din Nîmes, care l-au integrat în viața lor cotidiană. Stând pe etajul cel mai înalt și privind în jur la forma eliptică perfectă a spațiului, realizezi motivele mai profunde pentru care romanii preferau această geometrie: când stai în cerc, energia celor din jur se revarsă și asupra ta și viceversa.
Văzând chipurile fericite sau uimite ale spectatorilor din jur, se deschide instantaneu și permanent un canal de transmitere a fericirii, a bucuriei și a energiei. Ceea ce se întâmplă în fosta arenă a gladiatorilor nu mai este doar un spectacol, ci un mijloc de comuniune cu alți oameni. Locuitorii din Nîmes ar putea spune din experiență câteva lucruri despre asta.
Maison Carré și fostul templu al Dianei. Istoria de 2.500 de ani a orașului și gloriosul trecut roman sunt sintetizate spectaculos de o construcție extrem de bine-conservată din acele vremuri: templul roman denumit în zilele noastre „Maison carré“, construit în epoca de început a Creștinismului și inspirat de Templul dedicat lui Apollo, din Roma. Nu are ferestre și este o clădire perfect pătrată, la fel ca și cea dedicată zeiței Diana, aflată la câțiva pași distanță. Mai puțin bine-păstrat decât Maison Carré, din fostul templu al Dianei au rămas mai mult ziduri disparate, dar și câteva mozaicuri elaborate care contribuie la misterul pe care-l simți plutind în aer din prima clipă.
Muzeul de artă contemporană – Carré d’Art. Așezat în oglindă față de străvechea Maison Carré, muzeul de artă contemporană este, după cum îi spune și numele, tot un pătrat perfect, a cărui lungime este egală cu înălțimea, aceasta din urmă fiind însă perceptibilă doar din interior. Pentru a nu „strivi“ Maison Carré printr-o clădire modernă și înaltă aflată în imediata sa vecinătate, o bună parte din înălțime a fost gândită de arhitectul britanic Norman Foster sub forma unor etaje subterane.
Expoziția permanentă a muzeului găzduiește opere insolite, care nu te vor lăsa indiferent, cum ar fi seria fotografică a artistei Sophie Brille, intitulată „Le dernier visage“ (Ultimul chip). Brille a fotografiat mai multe persoane care și-au pierdut vederea într-un anumit moment, întrebându-le care este ultima imagine pe care și-o amintesc din viața lor de „văzători“. Preferata mea, ca emoție, rămâne cea a unei femei care orbise și pentru care ultima imagine era chipul soțului ei la 39 de ani. Chiar dacă el acum era grizonant și îmbătrânise, în mintea ei avea tot 39 de ani. Fotografia ei este pusă în oglindă de Brille cu cea a soțului ei, la vârsta de acum, imortalizat într-o postură similară celei pe care și-o amintea femeia.
De asemenea, există și expoziții temporare pe teme multidisciplinare, menite să aducă publicul mai aproape de ermetismul artei contemporane, amestecându-l cu puțină istorie pentru a-l face mai ușor digerabil. Una dintre temele explorate până la finalul anului este, spre exemplu, legătura dintre sculptură și dans în New York-ul anilor ‘60.