Unul din patru „montpellierains“ – cum sunt numiți locuitorii orășelului mediteranean – este student în zonă, așa că orașul este unul dintre cele mai tinere din Franța. Tânăr este și el, la propriu, fiindcă – întemeiat în Evul Mediu – are „doar“ 1.000 de ani, o sumă infimă față de localitățile dimprejur, care sar bine de 2.000 de ani fiecare.
În volumul său, „Călătorii în sudul Franței“, Stendhal îl descrie prea puțin flatant, drept „un oraș îngrozitor, în care numai urci și cobori“ (denumirea de „mont“ nu e întâmplătoare, orașul fiind într-adevăr plin de coline) și care are „cea mai ridicolă catedrală”.
Deși din 1838 au trecut ceva generații, locuitorii din Montpellier au continuat să se simtă ușor jenați de anumite lucruri din trecut, cum ar fi de descrierea lui Stendhal, de catedrala lor atipică din punct de vedere al formei și al poziționării ascunse (dar care acum este o atracție turistică spectaculoasă), ca și de faptul că în timpurile străvechi erau renumiți pentru vinul prost și ieftin, produs în cantități mari, pentru a face bani. Orice ar fi, nu-i pomeni vreunui localnic din zonă de „piquette de Languedoc“. Rămâne termenul peiorativ care descrie un substitut slab de vin, un surogat.
Și, chiar dacă în prezent regiunea Languedoc-Roussillon produce și vinuri foarte bune, fiind și unul dintre marii producători de vinuri ai lumii (13 milioane de hectolitri anual, o valoare uriașă), „stigmatul“ rămâne. Cea mai mare parte a producției este exportată cu succes peste hotare, mai ales în America, fiindcă – deși raportul dintre calitate și preț este unul echilibrat – francezilor le-a rămas încă stinghereala de a cumpăra un vin de Languedoc.
Renumit de-a lungul vremii fie pentru vin, fie pentru țesăturile vopsite în pigment roșu (cel mai dezirabil cu câteva secole în urmă, fiind apanajul artistocrației), cel mai bun mod de a descrie orașul Montpellier este un adjectiv eminamente parizian, dar care aici se potrivește mănușă: haussemanian.
Mai precis stilul făcut celebrul de primarul Parisului din perioada lui Napoleon al III-lea, Georges Haussmann, responsabil pentru stilul de astăzi al metropolei franceze, dar și pentru faptul că a dărâmat o bună parte din vechiul Paris pentru a obține celebra sistematizare actuală în formă de stea („étoile“) cu punct de plecare din Arcul de Triumf. Multe clădiri din Montpellier se inspiră din acest stil elegant și rafinat, așa că – dacă iubești Parisul – aici vei simți o familiaritate plăcută. Există chiar și un Arc de Triumf, de câteva ori mai mic decât cel din Paris, dar totuși vizitabil și cu o panoramă frumoasă asupra împrejurimilor.
Pe de altă parte, mergând câțiva kilometri înspre ieșirea din Montpellier, peisajul se schimbă radical și poți avea surpriza vieții tale: un cartier nou-nouț, deopotrivă rezidențial și de birouri. De fapt, clădirile de locuit sunt ascunse în spatele celor de birouri, pentru mai multă liniște și lipsa unei expuneri directe la zgomotul străzii, iar autorii construcțiilor cu aspect ultra-modern, ba chiar futurist pe alocuri, sunt nume precum Philip Starck (care a creat o clădire de activități sportive în forma unui nor imens, metalic), regretata Zaha Hadid, faimosul arhitect francez Jean Nouvel (care semnează și noua clădire a filarmonicii din Paris), Christian de Portzamparc sau Sou Fujimoto. Clădirea primăriei se află în zonă și este poate cea mai spectaculoasă dintre toate: un cub negru, imens, care pare gol pe dinăuntru, printr-un joc inteligent de lumini și umbre.
Așadar, dacă stai un weekend în Montpellier, asta este ceea ce îți recomand să faci:
Explorează orașul cu tramvaiul. Da, ai citit bine, cu tramvaiul. Orașul are patru linii, una dintre ele mergând chiar până aproape de mare, iar tramvaiele aferente fiecăreia sunt decorate în stilul unuia dintre cele 4 elemente primordiale: apa, cu un design cu elemente marine, sugerând apropierea mării; pământul, printr-un desen floral inspirat de flora zonei; focul, reprezentat de o alternanță de forme aurii și negre, respectiv aerul, cu păsări stilizate, specifice zonei.
Două dintre ele – focul și apa – au fost create de însuși designerul de modă Christian Lacroix (originar din regiune), iar faptul că un element atât de prozaic precum o linie de tramvai primește un asemenea design nu este o găselniță întâmplătoare. Se vrea a fi tot un tribut adus trecutului și istoriei, având în vedere că în Belle Epoque nobilimea își construia vilele cu tematica celor patru anotimpuri sau cu diferite alegorii care se regăsesc și în cele peste 80 de „hotels particuliers“ din zonă. Acestea sunt vile particulare vechi și spectaculoase, unele dintre ele fiind vizitabile în circuitele turistice organizate de Atout France.
Fă o escapadă la Pont du Gard. Chiar dacă nu ai stat niciodată în fața faimosului apeduct roman, te asigur că-l știi foarte bine. Figurează pe bancnota de 5 euro și este un sit cultural prețios, transformat într-o mașinărie turistică impecabilă.
A fost creat în anul 50 d.Hr, pentru transportul apei în zonă, și se păstrează aproape intact, cu foarte mici tributuri plătite trecerii vremii. De fapt, vremurile nu doar l-au păstrat, ci l-au și reinventat, transformându-l, într-o exprimare contemporană aparținând chiar oficialilor francezi ai regiunii, într-un monument multifuncțional: pe lângă atracția culturală evidentă, este un loc în care se face sport (de la caiac-canoe de plăcere până la competiții de alergare), se organizează nunți, conferințe, spectacole, picnicuri (poți inclusiv să comanzi online un anumit tip de coș de picnic și doar să vii să-l ridici de la intrare) și, de câțiva ani, este și un loc care-și comercializează propriul ulei de măsline.
Toate astea pe o suprafață de 165 de hectare, pe care – într-o zi obișnuită de vară – o vizitează între 8.000 și 12.000 de persoane din toată lumea.
„Pont du Gard“ este locul de atracție numărul unu pentru turiștii care vin către Nîmes, Montpellier, Avignon sau alte orașe din zonă, iar piesa de rezistență o reprezintă urcarea pe coama apeductului, parcurgând o distanță de 275 de metri printr-un tunel semi-descoperit, în care abia încape o persoană. Vederea de sus este superbă în zilele cu soare, iar senzația că te afli în secolul XXI, dar privești lumea din vârful unui monument de acum 20 de secole este neprețuită.
Află câteva cancanuri istorice. Catedrala pe care Stendhal o considera „ridicolă“ era doar atipică pentru vremurile sale: dacă în general catedralele se construiau în zone înalte, pentru a fi văzută de departe, catedrala din Montpellier este ascunsă, într-o vale, fiind la origine o mănăstire. Mai mult chiar, ea este lipită de facultatea de medicină, una dintre cele mai vechi din Europa și care merită o vizită, chiar și fugară, indiferent dacă ai sau nu preocupări care au tangențe cu acest domeniu.
Fosta capelă privată a episcopului de Montpellier este, în ziua de azi, sala în care studenții își susțin, la finalul studiilor, lucrarea de licență, în fața unei procesiuni de profesori îmbrăcați în robe roșii, cu ciucuri albi. La rândul lor, absolvenții trebuie să poarte un costum roșu-aprins, denumit „la robe de Rabelais“, după celebrul scriitor francez care a scris, printre altele, „Gargantua și Pantagruel“, și care a studiat aici medicină. Roba roșie pe care o purta în timpul studiilor se află într-o casetă din sticlă în interiorul încăperii acoperite cu tablouri ale foștilor și actualilor profesori, toți îmbrăcați în costume roșii, cu două rânduri de volane (semnificând dubla calitatate: religioasă și medicală).
Cum spuneam, chiar dacă medicina nu este preocuparea sau activitatea ta, poți învăța multe lucruri de cultură generală și „plaisir“ într-un mic tur al facultății, precum faptul că numele de magnolie vine de la un profesor al facultății și un eminent biolog, domnul profesor Magnol, că în secolul XII chirurgii reprezentau cea mai de jos tagmă medicală (chirurgia fiind considerată în genere apanajul frizerilor, care se pricepeau să prepare leacuri și bandaje când își mai zgâriau clienții din greșeală cu briciul), că operațiile se făceau pe viu (inclusiv înlocuiri de membre) și… spre amuzamentul general, că însuși controversatul Nostradamus a fost student al Facultății de Medicină din Montpellier, fiind exmatriculat însă cu mult înainte de absolvire. Nu a rezistat să nu arunce însă o „previziune“ asupra orașului care l-a respins: că atunci când pinii din Montpellier se vor usca, orașul va dispărea de pe fața pământului.
Piesa de rezistență a locului nu o reprezintă însă Nostradamus, ci o găselniță neașteptată de pe peretele frontal al capelei. Mai precis o sculptură a lui Hipocrate, cu o inscripție în latină care naște instantaneu un zâmbet: „Olim Cous Nunc Monspeliensis Hippocrates“. În traducere liberă: „Hipocrate era din Cous. Acum e din Montpellier“.
La câțiva pași distanță există o farmacie veche din secolul XIX, de la 1834, când călugărițele din zonă preparau vechi remedii din plante în vase de lut pictate în nuanțe superbe de albastru. 52 dintre acestea, dar și alte câteva zeci de instrumente și recipiente din acele vremuri, sunt expuse în „Pharmacie de la Misericorde“, un spațiu mic, cu aer de „poticărie“ de pe vremuri (dar care păstrează propria sa capelă, dedicată Fecioarei), unde vasele vechi de 200 de ani au pictate denumiri precum „Eau Cordialle“, „Orange Amère“ sau – cel mai celebru remediu al acelor vremuri – „Theriaque“, o combinație de plante, opium, pământ și venin de șarpe.
Trecutul zonei este unul tumultos, ea fiind teatrul de desfășurare al războaielor religioase dintre protestanți și catolici. La momentul respectiv, s-au ars din temelii nu mai puțin de 60 de biserici, de ambele părți, multe piațete ale orașului având în mijloc un monument cu o cruce în vârf. Dacă o vezi, ea simbolizează faptul că, în urmă cu câteva secole, pe acel loc se ridica impunătoare o biserică.
Vizitează cea mai misterioasă catedrală de lângă mare. La câteva minute de mers cu mașina de Montpellier, în stațiunea numită Villeneuve-les-Maguelone, se află o zonă pitorească de plaje, obiective străvechi, restaurante cochete și… o imagine pe care nu o vei uita prea curând, habitate ale păsărilor flamingo roz. Superbele vietăți găsesc în acest loc condițiile optime de hrană și reproducere, așa că le poți zări de primăvara până la finele toamnei, de-o parte și de alta a drumului care întretaie lagunele pitorești din zonă.
Ca o curiozitate: flamingo roz se nasc de fapt gri, dar principala lor hrană o reprezintă un tip de crevete care se hrănește la rândul lui cu plante bogate în betacaroten. De aici superba nuanță roz care atrage toate privirile.
Pe buza uneia dintre lagune se află o fostă catedrală misterioasă, ridicată în secolul X din motive pe care istoricii nu le-au putut desluși în totalitate: este expusă direct intemperiilor, aflându-se în apropierea apei, este foarte retrasă și îndepărtată de aglomerarea urbană din acele timpuri și, deși este grandioasă ca aspect, are ca intrare o ușiță mică, aproape secretă.
De administrarea domeniului de 370 de hectare în mijlocul căruia află catedrala se ocupă o asociație numită „Compagnons de Maguelone“, care își propune să valorifice elementele naturale ale zonei, precum stridiile și peștele (pescuite de la câțiva pași) și vinul obținut din cele 18 hectare de vie.
Toți cei care lucrează la restaurantul de pe domeniul Maguelone sunt persoane cu nevoi speciale, care își câștigă astfel existența pescuind și realizând, sub supravegherea asociației, diferite elemente ale procesului de vinificare. Vincent Medina, managerul „Compagnons de Maguelone“ ne-a rezumat foarte frumos situația: „Nu vrem să creștem numărul anual al vizitatorilor, avem 170.000 pe an și trebuie să conservăm și ecosistemul zonei. Ceea ce vrem este să le oferim celor care vin pachete mai complexe, structurate, astfel încât să existe o valoare adăugată și pentru ei, dar și pentru oamenii pe care noi îi ajutăm prin organizație“.
Altfel spus, fiecare oaspete care vine să viziteze catedrala și rămâne pentru un pahar cu vin și o porție delicioasă de fructe de mare la restaurant sau programează o sesiune de degustare de vinuri susține, astfel, munca unor oameni pasionați și vrednici, pentru care acest loc este o șansă la o viață normală. Inițiativa „Compagnons de Maguelone“ ar putea fi un exemplu de proiect social reușit, pentru că a readus în circuitul turistic un loc aproape abandonat și pustiu, realizând turism sustenabil și ajutând în același timp o categorie socială defavorizată. Locul este deschis 365 de zile pe an, cu excepția situațiilor excepționale în care au loc furtuni severe, iar senzația pe care o ai mâncând stridii culese cu câteva minute în urmă din apa aflată la câțiva pași distanță este neprețuită.
Mănâncă la un „paillotte“. „Paillotte“ – în traducere liberă „colibă de stuf“ – este denumirea generică dată de francezi clădirilor temporare, pop-up, care apar și dispar în funcție de sezon. Pentru că plajele din zonă sunt protejate, niciun antreprenor nu are voie să ridice construcții permanente, singura soluție reprezentând-o aceste „pailottes“, care arată ca niște restaurante în adevăratul sens al cuvântului, construcții elaborate și elegante, dar care sunt dezasamblate bucată cu bucată iarna, la finalul sezonului.
Un loc pe care vi-l recomand cu căldură este restaurantul cu plajă privată „Carré de Mer“, un spațiu luminos și marin, în tonuri de alb și beige, decorat cu multe obiecte de influență spaniolă și tunisiană. Mâncarea mediteraneană este delicios preparată cu ingrediente exclusiv locale (stridiile și celelate fructe de mare se află la doi pași), unde mai pui că o consumi privind direct către mare. Restaurantul este creația fraților francezi Jacques și Laurent Pourcel, responsabili de localuri de top în toate colțurile lumii, din Franța până în Shanghai.