În ultima vreme, sunt puține lucruri care îmi plac cu adevărat. Sau care îmi plac pur și simplu. Și la fel de puțini oameni, deși asta e o altă poveste. Ce-i drept, de dată recentă este doar realizarea finală a acestui fapt, fiindcă simptomele îmi dau târcoale de vreun an încoace, de când am început să constat că mă plictisesc mai repede, că mă entuziasmez mai greu, că sunt mai circumspectă și un pic mai precaută în orice, de la oamenii în care am încredere până la hainele care-mi captează atenția în vitrinele magazinelor.
La început, m-am bănuit de blazare, ceea ce m-a îngrijorat sincer, fiindcă niciodată n-am putut concepe cum ar putea cineva să se plictisească în ziua de azi, fie și preț de o oră. Să nu aibă chef, să n-aibă poftă, să nu zică ,,Wow” măcar o dată pe zi, hai, măcar o dată la două zile. Până când mi-am dat seama că și eu, la rândul meu, spun ,,Wow” tot mai rar. Și, în loc să mă îngrijorez, am ales să-mi ascult instinctul, să dau curs noii mele atitudini ușor mai cârcotașe și mai analitice și să văd încotro mă duce.
Rezultatul? De când sunt mai circumspectă, mai critică și mai selectivă mă simt mult mai fericită și mai eliberată de povara nehotărârilor și a frustrărilor de tot felul. Alegând intuitiv (și decisiv!) doar ceea ce îmi place cu adevărat și făcând un slalom elegant printre ,,așa-și-așa”-uri mă simt mult mai conectată la propria persoană și la adevăratele mele nevoi și gusturi, am mai mult timp la dispoziție și mai puține sentimente de vinovăție. Și, chiar dacă uneori mi-e dor de adrenalina care mă făcea să pun instantaneu mâna pe telefon și s-o sun pe cea mai bună prietenă pentru a-mi exprima revelațiile și descoperirile zilnice, puținele dăți în care mai fac asta acum sunt mult mai intense, iar sentimentul este mult mai autentic. Pe modelul ,,Dacă m-a impresionat, înseamnă că e cu adevărat CEVA acolo”.
Și, ca un bonus, această cârcoteală inteligentă m-a scăpat de mai multe probleme, cum ar fi:
- Timpul pierdut online
Nimic nu mă plictisește mai mult în ultimul timp decât Facebook-ul. Dacă într-o vreme consideram amuzant, util sau relaxant să verific statusuri, să intru pe link-uri postate de alții sau să văd lumea prin ochii Friends List-ului meu, de vreun an încoace apetitul meu pentru internet, bloguri și chat-uială inutilă a scăzut drastic. Nu mai vorbesc de check-in-uri, like-uri și necesitatea de a-mi marca existența virtuală presărând poze pe wall cum făceau Hansel și Gretel cu firimiturile în pădure. Lor le era teamă să nu piardă calea, mie mi-era teamă să nu pierd timpul, iar Facebook-ul îmi dădea cândva iluzia că orice flecușteț pe care-l întreprind contează. Ceea ce nu, nu-i deloc adevărat.
Când am plecat prima dată în concediu fără laptop, ceva s-a rupt. Când n-am cerut trei zile parola de Wi-Fi de la hotel, am știut că s-a rupt iremediabil. Iar când mi-am dat seama că aproape nu mai intru pe internet (cu atât mai puțin pe Facebook) după ora șapte seara – mi-a venit să mă aplaud singură (și fără să postez un selfie drept dovadă!). Noua mea regulă de aur în materie de postări și citiri? ,,De ce vreau să împărtășesc asta? Cu ce mă ajută să împărtășesc asta? Cui îi pasă?”. Dacă trece de toate cele trei filtre, atunci postez. Dacă nu, prefer să-mi consum revelațiile sau revoltele ,,eu cu mine”, fără să declanșez tsunami-uri de comentarii și like-uri care să mă facă să pierd timp inutil cu ochii în telefon. Cât despre statusurile la care mai plec ochiul și dau clic în ziua de azi, noua mea atitudine se potrivește de minune cu acest banc:
Sună la ușă băiatul cu pizza.
– Bună ziua! Uitaţi pizza!
– Dar eu nu am comandat nicio pizza!
– Ştiu, e a vecinului, dar mi-a zis să trec întâi pe la dumneavoastră să vă arăt ce manâncă azi, că şi-a uitat parola de la Facebook.”
Quod erat demonstrandum.
- Cumpărăturile inutile
Cunoașteți sentimentul pe care îl ai în fața dulapului deschis, constatând că, în istoricul de shopping, ,,rătăcirile” depășesc ,,victoriile”? Lucruri cumpărate din impulsul de moment, din iluzia că faci o afacere bună, din dorința de a te răsfăța într-o zi mai proastă și dintr-o mie de alte motive, prea puțin fidele adevăratei tale personalități. Constatând că strâmb din nas tot mai des și mă entuziasmez tot mai rar (spre deloc), am decis să fac un experiment: mi-am propus să nu mai cumpăr decât lucruri cu care m-aș mărita (a se citi: pe care le iubesc și fără de care nu pot trăi) și, oricât de amuzant ar suna, principiul funcționează.
Când nu sunt sigură dacă un anumit obiect merită un loc în casa mea, îl pun la loc în raft și plec. Pe principiul ,,distanței care face proba iubirii”, dacă peste trei ore încă mă gândesc la el, înseamnă că e ,,dragoste adevărată”, așa că mă întorc. În 99,99% din cazuri, peste trei ore mă felicit că nu l-am cumpărat și fac Slavă Cerului pentru înțelepciunea de a fi plecat în glorie. În restul de 0,01% din cazuri fac stânga împrejur și mă simt cu adevărat fericită când ies pe ușa magazinului și chiar și mai fericită când ajung acasă cu noua achiziție. Fără ,,rătăciri”, fără regretul de a doua zi, fără acel sentiment mediocru de ,,lasă că nu-i chiar așa rău, poate într-o zi o să-mi trebuiască totuși…”.
Cât despre obiectele care se află deja în dulap și-n casă și cu care nu trăiesc o căsnicie cu adevărat fericită, concluzia este una singură: divorțul amiabil, pe motiv de nepotrivire de stil, personalitate și viziune de viitor. Viața e prea scurtă să te îmbraci cum nu-ți place, să trăiești cum nu-ți place sau, și mai grav, să te prefaci că îți place ceva ce, în adâncul sufletului, știi că nu ți se potrivește defel.
3. Obligațiile
De când mi-am eficientizat viața, mi-am dat seama că e firesc să nu-mi placă tot. Ba chiar e sănătos. Și domeniul în care acest lucru este cel mai evident îl reprezintă relațiile interumane. Există un prag, nu mi-e clar dacă e vorba de numărul de oameni întâlniți, de plasele pe care ți le iei sau de reperele de vârstă (sub 30/după 30), dar dincolo de el totul se vede mult mai clar. Îți dai seama mai repede cine e sincer și cine nu, cine are doar interese și atât, cine e o companie plăcută și cine e doar o ,,obligație”. Iar eu, sincer, n-am suportat niciodată ,,obligațiile”, mai ales când e vorba de viața mea personală.
În ultimul an, am constatat că mă înduplec tot mai greu să dau din timpul meu unei persoane a cărei prezență nu mă bucură sincer. Dacă primul gând involuntar, când mă uit în agendă, este ,,Of, trebuie să mă văd cu X mâine”, ceva nu e în regulă. Dacă îmi zbat mintea să găsesc subiecte ca să nu fie seacă discuția, iar nu e bine. Dacă trebuie să mă conving singură să mă văd cu omul respectiv și să folosesc argumente precum ,,I-am promis de atâta vreme”, ,,Am fost colegi atâția ani” sau ,,Ne înțelegeam atât de bine acum 15 ani” ca să raționalizez acolo unde ar trebui să fie simțire, atunci e trist de tot. Și, spre deosebire de trecut, nu mă mai simt vinovată când zic pas.
De altfel, dacă ar fi să sintetizez într-o singură propoziție tot ce am învățat în procesul de simplificare voită a vieții mele, concluzia ar fi exact aceasta: când trebuie să te convingi de ceva, înseamnă că ești pe calea greșită. Când simți nevoia de reasigurări că o rochie îți stă bine, că un prieten e sincer sau că un loc e potrivit pentru tine, clar nu-i rochia vieții tale, nici prietenia care-ți va încânta sufletul, nici spațiul în care ar trebui să-ți petreci tot restul vieții. Și, chiar dacă pare elementar, ca să trăiești în acord cu tine și cu intuiția ta ai nevoie de exercițiu, de practică, de asumare, adică exact ceea ce mă lupt să fac și uneori îmi și reușește. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.