Se spune că emoțiile pe care ni le trezește fiecare loc în care ajungem de-a lungul vieții nu țin doar de percepțiile personale, ci și de energia înmagazinată de-a lungul timpului în locul respectiv. N-am fost prea convinsă de această teorie, până când nu am vizitat câteva locuri care, în ciuda pregătirilor sufletești pe care mi le făcusem în avans, mi-au trezit emoții mult mai profunde decât mi-aș fi imaginat vreodată.
Primul a fost terenul viran pe care se ridicau cândva spre cer turnurile gemene din New York, la doi ani după episodul „9/11“, și care mi-a trezit pentru prima dată un sentiment straniu de gol interior. Au urmat „Pearl Harbor“ și epava „US Arizona“, lagărele de la Auschwitz și Birkenau și vechile tunele săpate între Coreea de Sud și cea de Nord, iar dintre toate locurile pe care le-am văzut vreodată, cele în care s-au desfășurat evenimente de viață și de moarte rămân printre cele mai vii și mai cinematografice din mintea mea.
De aceea, când am aflat că noua direcție de promovare turistică a francezilor pentru următorii trei ani are legătură cu vechile fronturi de bătălie din Primul Război Mondial, n-am ridicat din sprâncene, asemeni unora dintre jurnaliștii prezenți la conferința de presă din foire-ul de turism de la Clermont-Ferrand. Dimpotrivă, am înțeles perfect demersul și, cred eu, toți cei care vor veni să revadă acele locuri sunt oameni care au înțeles și simt pe deplin.
Prima manifestare a acestui gen de turism a început, de altfel, la câțiva ani după încheierea războiului, când foștii soldați sau rude ale acestora au început să simtă nevoia de a-și închide anumite cercuri ale existenței prin revederea locurilor în care au luptat sau unde oameni dragi și-au pierdut viața.
Totuși, abia începând din anii ‘50, odată cu descentralizarea culturală promovată intens de către francezi și autonomia oferită fiecărei regiuni întru promovarea propriilor atuuri, primăriile locale au început să-și plece din nou privirea asupra patrimoniului istoric pe care îl aveau de apărat, iar câmpurile de bătălie abandonate și uitate au devenit obiectul unei misiuni culturale interministeriale. Scopul acesteia: celebrarea tuturor rămășițelor din „La grande guerre“, pentru ca istoria să poată fi transmisă pe viu și după ce nu vor mai exista martori în viață.
Dincolo de faptul că fiecare dintre noi a citit, a auzit sau a avut un bunic ori un străbunic care să-i povestească, unul dintre motivele pentru care „Marele Război“ a rămas atât de întipărit în conștiința maselor a fost și caracterul său profund internațional: timp de cinci ani, de la Marea Nordului până la frontiera elvețiană a Franței, de-a lungul a aproape 1.000 de kilometri, milioane de oameni de pe cinci continente au luptat pentru aceleași cauze.
Acum, la o sută de ani distanță, strămoșii lor se vor putea plimba printre tranșeele și urmele de mine din pădurea Vosges, se vor reculege în cimitirele și memorialele de la Artois, vor putea înțelege realitățile vieții de soldat la memorialul Péronne sau vor putea intra în galeriile subterane de la Aisne și Oise.
Vor fi expoziții organizate ad-hoc, piese de teatru puse în scenă pe vechile fronturi de bătălie, proiecții de film, lecții pentru cei mici sau spectacole de lumini și umbre. Chiar mai mult, și viitoarea ediție a celebrului Tur al Franței va fi memorială, cicliștii pedalând și printre câteva dintre locurile emblematice din istoria tragică a Marelui Război. Pentru că francezii rareori întreprind ceva fără să vadă imaginea de ansamblu, strategia generală de promovare a acestei direcții numite „turism de înțelegere a istoriei“ implică, în primul rând, ateliere de pregătire cu toți hotelierii și proprietarii de restaurante din zonele respective.
Așadar, indiferent dacă vei călători prin Franța de plăcere sau cu scopul declarat de a vedea anumite locuri istorice, e foarte probabil ca un concierge sau un maître d’ să-ți atragă elegant atenția asupra unui obiectiv turistic din zonă care are legătură cu „La grande guerre“. Ori, în anumite cazuri, asupra poveștilor celor care și-au lăsat în aceste locuri o bucată din sufletul lor, precum scriitorul Rudyard Kipling, care, după ce și-a pierdut fiul în Primul Război Mondial, a petrecut ani de zile plimbându-se prin toate satele din Franța, la bordul Rolls Royce-ului său, în speranța găsirii chiar și celei mai mici informații despre locul în care își găsise sfârșitul.
Dincolo de povești și amintiri însă, inițiativa francezilor ar putea avea un efect de celebrare tăcută și semnificativă: pe lângă sălile somptuoase de la Versailles, imaginea Parisului și a orașelor-emblemă ale Franței, fiecare călător ar putea pleca acasă cu o bucată din propria sa istorie.