Nu e un principiu de viață și de moarte, dar a fost un scurtcircuit suficient de puternic pentru a mă face, brusc, mai eficientă în structurarea bagajului: gândul potrivit la momentul potrivit. Și am zâmbit, gândindu-mă că – dacă în toate meseriile se spune că ,,nu încetezi să înveți niciodată“ – presa este domeniul în care realizezi acest lucru aproape zilnic. De la fiecare om pe care-l intervievezi pleci cu ceva intangibil, dar nespus de prețios: o idee, un gând, o inspirație de moment care te urmărește multă vreme, uneori pentru totdeauna.
Pleci cu o lecție aplicabilă pe tine însuți, la momentul potrivit: câteodată măruntă, câteodată esențială, depinde de noroc, dar și de cât de receptiv este ,,elevul“. Aceiași doi oameni nu vor învăța aceleași lucruri de la aceeași persoană: poate eu voi pleca de la o întâlnire cu decizia fermă că trebuie să mă apuc de Pilates, în timp ce altcineva va lua cu sine certitudinea că o rochie verde flatează o pereche de ochi căprui sau o mantra inspirată, care să-l scoată cândva dintr-un moment de tristețe. Fiecare alege lucrurile pentru care e pregătit și de care are nevoie.
Pentru cover-story-ul ,,The Good Life”, din ediția de aprilie a revistei, am stat de vorbă cu niște oameni îndrăgostiți de ceea ce fac, într-atât de mult încât profesia lor a ajuns să-i definească. Și, plecând de la fiecare întâlnire cu entuziasmul descoperitorului, mi-am reamintit de ce nici eu n-aș schimba meseria de jurnalist pe nimic altceva pe lume.
În primul rând pentru că îmi place să ascult povești, iar ca jurnalist pot întreba oamenii vrute și nevrute despre toate lucrurile palpitante pe care le fac și în culisele cărora n-aș apuca alminteri să pătrund niciodată.
Pentru că pot îndrăzni. Pe cât de timidă și discretă sunt în viața de zi cu zi, pe atât de îndrăzneață și hotărâtă sunt în profesie: ca jurnalist, poți să-i soliciți un interviu lui Barack Obama, cântărețului preferat sau omului la al cărui film ai plâns când aveai 16 ani. Nu există nicio garanție că-l vei obține, dar… de unde știi, dacă nu încerci? Oamenii pe care i-am abordat cu sufletul făcut ghem de emoție mi-au răspuns, de cele mai multe ori, cu ușile inimii date de perete și mi-au oferit adevărate lecții de viață și de modestie.
Pentru că înveți să gândești matematic. Pe măsură ce ascult un personaj, cuvintele se adună ca bucățile unui puzzle și știu exact cum voi construi articolul, cu ce voi începe, ce voi folosi ca să argumentez și de ce. Nu joc șah și n-am fost olimpică la matematică, dar scrisul este geometria mea.
Firește, în toate cele de mai sus nu vorbesc în numele breslei, ci în numele meu. Dar îmi place să cred că bucuria jurnalistului rămâne cea de a întreba, a descoperi și a povesti. De a vedea și auzi, așa cum spunea Jonathan Swift, ceea ce poate și alții au mai văzut și au mai auzit de o mie de ori înainte, dar de a așeza lucrurile într-o perspectivă nouă. Și, la finalul zilei, de a ști că satisfacția nu stă doar în like-uri, accesări sau tiraje, ci în gândul că ai pus tot ce a fost mai bun în tine pentru a spune povestea frumoasă a altcuiva.