Astăzi, în timp ce răsfoiam virtual câteva bloguri de modă și stil personal de la noi, pe care le mai frecventez când îmi permit timpul și cheful, am apucat în sfârșit de guler o concluzie pe care o pritocesc de mult prin gânduri. Și o s-o spun oficial: da, îi admir pe oamenii care au îndrăzneala de a se expune public, punându-și pe tapet imaginea până în cele mai mici detalii și riscând de multe ori să alimenteze malaxorul nesătul al bârfelor și al cârcotelilor. În România mai mult decât oriunde altundeva.
De ce? Pentru că românul adoră să critice și nu, nu generalizez în detrimentul nostru, ba chiar mă consider o mare patrioată, gata să vadă mereu partea plină a paharului și fâșia luminoasă a tricolorului. Dar dacă e un lucru care mă irită și mă obosește la compatrioții mei este această flecăreală gratuită despre toți și toate, în care nimeni nu iese câștigător, din simplul fapt că oricui i se poate găsi cel puțin un cusur, câteva păcate capitale și niscaiva scheleței prin dulap.
Puși în fața unei povești, a unei imagini, a unei afirmații, românii vor începe mereu cu ,,NU”-ul, cu critica, cu urâtul. O spun în deplină cunoștință de cauză: pentru 90% dintre articolele pe care le-am scris vreodată, despre oameni din toate domeniile și de toate vocațiile, primele comentarii erau mereu aceleași. ,,Dar al cui copil este acest personaj?” , ,,Dar de unde a avut bani?”, ,,Sigur e vreun fost securist”, ,,Dar ia să ne zică și nouă dacă plătește impozite, că sigur face evaziune” și așa mai departe. Pentru gura lumii, nimic și nimeni nu poate fi tocat prea mărunt. Colegul meu de la Forbes, Andrei Panait, ne povestea la un moment dat cum – în perioada în care lucra pentru un supliment imobiliar al unui cotidian – fiecare articol scris de el în online primea același comentariu anonim: ,,Sigur, alt articol plătit de mafia imobiliară”. De râs sau de plâns?
Sigur, în cazul în care povestea unui personaj este atât de spectaculoasă încât întrebari gratuite precum cele de mai sus le par chiar și cârcotașilor trase de păr, există și varianta B: ,,Și ce dacă a făcut asta? Cu ce ne ajută pe noi, românii de rând?”. Pentru fiecare tip de poveste, apărea invariabil contra-argumentul sec, stupid, dar extraordinar de semeț în ambiția lui de a se face auzit și citit. A reușit ceva în străinătate? ,,Păi sigur, probabil a uitat de unde a plecat și acum se crede mare și tare”. A făcut o invenție extraordinară? ,,Și de unde știm noi că a fost ideea lui și n-a furat-o de cine știe unde?”. Are rezultate extraordinare la o vârstă fragedă? ,,Da, dar ia întrebați-l dumneavoastră cum a sacrificat viața personală, că sigur, așa fac cei din ziua de azi, nu-i interesează decât cariera bla bla”.
Cel mai recent exemplu? Acum două zile am postat pe pagina de Facebook a revistei fotografiile de la evenimentul ,,30 SUB 30”, ediția 2014, în care am premiat 30 de tineri extraordinari care au avut realizări de proporții în business, artă, cultură sau tehnologie. Primul comentariu la album? Ați ghicit. ,,Dar ce ținute sunt acestea? Oamenii ăștia au venit îmbrăcați ca de pe stradă? Și nici nu recunosc pe nimeni”. Da, poate a fost un singur comentariu, însă constanța cârcotelilor nu lasă loc de coincidență. Cam ca în medicină: doar pentru că un anumit junghi se manifestă doar când te dai jos din pat sau când te ridici pe vârfuri nu înseamnă că nu există o problemă cronică la nivelul întregului organism.
Acum doi ani, când am scris o carte bazată în mare parte pe experiența personală și pe concluziile despre viață și oameni trase în primii 27 de ani de viață, am fost întrebată aproape la fiecare eveniment sau interviu dacă nu mi-a fost teamă să fiu judecată, taxată sau criticată pentru că mi-am pus pe tavă niște convingeri profund personale, pe alocuri chiar intime. Am răspuns de fiecare dată NU, cu o convingere de neclintit, și îmi dau seama acum că perspectiva apărării unor idei sau argumente personale nu m-a stresat niciodată atât de mult pe cât ideea că ar trebui să-mi justific imaginea în fața cuiva.
Mi-e ușor să mânuiesc cuvintele ca scut de apărare – și mi-am apărat de multe ori ideile, personajele, convingerile – dar mi-e greu să mă pun în postura de a răspunde la critici legate de felul în care arăt, în care mă îmbrac sau în care pozez. Totul e atât de subiectiv, iar vorbele oamenilor pot fi atât de șfichiuitoare și de crude, încât chiar nu aș ști ce să răspund. Mai ales că, în 99% dintre cazuri, vorbele grele vin fără argumente, fără justificare, fără măcar vreo încropeală de raționament. Pe principiul ,,Te urăsc”. De ce? ,,Pentru că așa vreau eu”.
Toți avem nesiguranțele noastre și dubiile cu care ne reîntâlnim în fiecare dimineață în oglindă și tocmai de aceea mi se pare un act de îndrăzneală să le expui public, pe un blog, lăsând orice vizitator mai bine sau mai prost-dispus – să te facă praf din două cuvinte. Nu-mi pasă de ceea ce cred oamenii despre mine (o lecție învățată destul de târziu și de greu), dar mărturisesc că n-aș putea uita atât de ușor unele vorbe de ocară pe care le citesc adesea pe blogurile sau paginile de Facebook ale unor bloggeri care-și bazează activitatea pe imagine fără să rămână și o mică urmă de amărăciune.
Da, am și eu momente în care îmi vine să critic, să mă uit strâmb, să pufăi sau să-mi dau ochii peste cap, dar mi-am propus s-o fac tot mai rar. Sau măcar să încerc, pentru că rămâne un obicei prost chiar și când e practicat în doze mici spre foarte mici. Nu degeaba se spune că fiecare cuvânt pe care-l spunem sau îl gândim are efectul unei pietre pe care o aruncăm de-a lungul unei suprafețe de apă, schimbând pentru totdeauna o stare de fapt și lansând noi și noi valuri care se întorc tot la noi.
Weekendul trecut am admirat, într-o galerie londoneză, sculptura lui Lorenzo Quinn (fiul actorului Anthony Quinn), intitulată ,,What goes around comes around”, pe care o puteți admira în fotografie. Imaginea este extrem de sugestivă și, de fiecare dată când deschidem gura pentru a spune ceva sau ne ridicăm degetele deasupra tastaturii pentru a scrie o vorbă rea, mi-ar plăcea să ne gândim măcar o secundă la ecoul cuvintelor noastre. Și să ne amintim că, peste un an, doi sau zece de acum încolo, tot ele s-ar putea întoarce să ne bată pe umăr.