Trecând peste faptul că şoferii nu vorbesc engleză şi este extrem de amuzant să încerci să te înţelegi cu ei. Problema este că șoferul, într-adevăr, poate fi oricine: Râmaru, Jack Spintecătorul sau Kunta Kinte – poţi doar să te rogi să nu sfârşeşti rău.
Aşa că, pe cât am putut, am evitat să iau de pe stradă un „taxi”. Până într-o seară, când ne-am lungit cu cina şi am sfârşit noaptea pe la ora unu, căutând un mijloc de transport către hotel. Era ianuarie, minus 30 de grade şi împreună cu Yulia, colega mea de la Leo Burnett Rusia, şi cu doi clienţi – „C”, un chinez care trăia în SUA, şi „T”, un turc care trăia în Belgia, făceam cu mâna maşinilor pe bulevardul de lângă Kremlin.
Hotelul nostru nu era foarte departe, ne interesa în principal s-o ajutăm pe Yulia să meargă acasă şi să vedem în ce maşină se urcă pentru a putea spune poliţiei, în caz de ceva rău… (Spre amuzamentul ei, care ne asigura că face asta în fiecare seară şi că nu are ce să i se întâmple.)
Am reușit s-o urcăm într-o Lada albastră şi, în timp ce ne făceam curaj pentru cei doi kilometri de mers în frig, vedem o maşină mare, neagră pe care scria TAXI. Noroc chior! Unul dintre puţinele taxiuri oficiale se afla chiar în faţă noastră. Am observat că are şi aparat de marcat aşa că l-am luat imediat şi, peste trei – patru minute, eram în fața hotelului, gata să coborâm. Moment în care şoferul ne-a cerut ceva în jurul a 43 dolari pentru cursa noastră. Colegul turc „T” s-a enervat instantaneu: în nici un caz nu vom plăti suma asta, e hoţie pe faţă, nu suntem fraierii rusului! Cum şoferul nu vorbea engleză era un dialog al surzilor din ce în ce mai aprins. Şoferul tot arăta către aparatul de marcat, „T” o ținea pe-a lui, nu şi nu! Totul a culminat cu decizia lui „T”: We go to police! Şoferul înţelege police, aprobă din cap, police!, şi porneşte maşina în trombă din faţă hotelului.
Eu şi „C” am încercat o negociere: Hai să plătim, las-o baltă, asta este şi oricum nu e mare scofală! „T” nici n-a vrut să audă, mergem la poliţie!
Şoferul începe să vorbească agitat la mobilul său, în rusește, până când „T” îi cere telefonul şi începe să vorbească hotărât în engleză. Se pare că cel de la capătul telefonului a înțeles ceva-ceva, dar n-au ajuns la nici o concluzie. Între timp ne pierduserăm prin Moscova, eram în mijlocul nopţii, într-o maşină mare şi neagră, pe nişte străzi total necunoscute.
La un moment dat, am văzut într-o intersecţie o maşină care aducea a Police şi am strigat în acelaşi moment cu „C”: Police, Police – stop, stop! Şoferul a tras lângă poliţie, s-a dat jos și a început să vorbească şi să râdă cu poliţistul. În acel moment, „T” coboară şi încearcă să discute cu poliţistul care nu prea le avea cu engleza, dar era amuzat de situaţie. El vine la maşină, se uită la aparat şi nu zice decât: „Machine – pay, machine – pay”. Între timp eu am sunat-o pe Yulia, care nu-şi credea urechilor. M-a rugat să-i mai povestesc o dată şi mi-a spus să plătim şi să mergem la hotel, că cine ştie unde ajungem! M-a întrebat unde suntem – eu habar nu aveam pentru că nu ştiu să citesc alfabetul chirilic şi, logic, numele străzii era scris cu litere chirilice (nu tu smartphones în 2004).
Între timp, şoferul reia discuţia la telefon, îi pasează telefonul lui „T” care, după câteva minute de discuţie, încheie disputa şi, satisfăcut, este de acord să plătească 38 dolari. Şoferul este mulţumit şi el, poliţistul ne zâmbeşte, eu mă uit la „C” şi „C” se uită la mine. Nu ne-a venit să credem că am trecut prin toate astea pentru 5 dolari!
Pe drumul de întoarcere, „T” ne explică satisfăcut că el consideră 38 de dolari o suma corectă pentru distanţele pe care le-am parcurs şi pentru timpul petrecut cu noi de şofer, iar eu mă gândesc la faptul că în 60 de minute am înţeles o mulţime de lucruri despre el, că pe viitor va trebui să am grijă maximă cu ceea ce îi trimit, să am pentru fiecare cost argumente solide, prezentate şi explicate înainte pentru că este extrem de probabil să considere orice scăpare/ezitare ca pe o jignire personală.
Ar fi plătit și 100 dolari dacă ar fi simțit că șoferul a muncit pentru ei și îi merita. Nu aceleaşi lucruri sunt valabile pentru „C”, care va fi probabil atent tot timpul să ajungă la punctul final şi va da mai puţină atenţie modului în care am ajuns acolo.
Îmi dau seama că se confirmă încă o dată importanţa timpului liber petrecut cu cei care îmi sunt clienţi pentru că pot înţelege o mulţime de lucruri care în timpul întâlnirilor poate că îmi scapă. Lucruri care mă ajută să-mi adaptez modul de lucru pe felul fiecăruia.
Există oameni cărora le plac lucrurile simple, directe: „Dragă X, ataşat este costul pentru producţia noastră. Dacă ai întrebări vorbim în orice moment. Boţi”. Deschid documentul şi sunt mulţumiţi că nu i-ai aburit prea mult astfel încât să-şi piardă timpul citind e-mail-uri.
După experienţa din Moscova, niciodată nu i-aş trimite un astfel de e-mail lui „T”. „Dragă T, ataşat este costul pentru producţia noastră. Uitându-te peste el o să observi că acoperă următoarele lucruri… În cost apar şi cheltuieli cu … pentru că… dacă ai alte întrebări vorbim în orice moment. Boţi”.
Și i-aș da send numai după ce l-am verificat cu minim unul sau doi colegi să nu-mi fi scăpat ceva. Oamenii nu sunt toţi la fel, nici abordarea mea nu este aceeaşi tot timpul.