articol de Nina Brătfălean
O scenă pe care mulți dintre noi am trăit-o de Halloween: copilul trece pe lângă masca de pe ușa vecinilor, țipă, fuge și se întoarce. De trei ori. Cu o seară înainte, nu voia să meargă singur până la baie.
Reticența noastră este ușor de înțeles: nu vrem să aibă coșmaruri și nici să vină noaptea la noi în pat. Îi face rău să se sperie de plăcere? Recreational Fear Lab, laboratorul Universității Aarhus condus de Mathias Clasen și Marc Malmdorf Andersen, studiază tocmai frica pe care o căutăm de bunăvoie. Răspunsul lor începe cu doza în care ne administrăm singuri această frică. Într-un studiu publicat în 2020 în Psychological Science, echipa a lucrat într-o casă bântuită din Vejle, Danemarca. Cei 110 vizitatori, între 12 și 57 de ani, au purtat monitoare de puls și apoi au descris cât s-au speriat și cât s-au distrat. Prea puțină frică plictisea, prea multă strica plăcerea. La mijloc era un punct optim. Studiul măsoară plăcerea, nu curajul, dar arată că frica are o doză.
Când frica devine o joacă și nu o amenințare
Același laborator a întrebat 1.600 de părinți danezi de ce se sperie copiii lor de plăcere, într-un studiu publicat în 2025 în Child Psychiatry & Human Development. Potrivit acestor părinți, 93% dintre copiii lor, cu vârste între 1 și 17 ani, se bucură de cel puțin o astfel de activitate: leagănul împins sus, de-a v-ați ascunselea, povestea cu lupul, filmul de groază în adolescență. Frica de joacă nu e excepția, e regula. Helen Dodd, profesoară de psihologia copilului la Universitatea Exeter și coautoare a studiului, scrie că în joaca riscantă copilul învață cum se simte incertitudinea, cât o poate duce și ce îl ajută să treacă prin ea. În definiția ei, joaca asta o conduce copilul.
De aici, concluzia noastră: pe lângă doză, contează cine a hotărât sperietura. Niciunul dintre aceste studii nu a comparat direct frica aleasă cu cea impusă. Când copilul poate spune „ajunge” și se oprește, frica e un exercițiu. Când e ținut în fața ecranului „ca să se călească” sau împins în casa bântuită pentru că „fratele tău n-a plâns”, aceeași frică îl învață altceva: că semnalele lui nu contează.
Curajul începe atunci când copilul poate spune „Stop!”
Regula care trebuie să rămână în picioare mereu – la filme, povești sau în parcul de distracții: „ușa de ieșire e a lui”. Înainte de film stabilim un cuvânt, „pauză”, care oprește totul. În parc, în loc de „Hai, că nu e nimic”, spunem „Tu hotărăști dacă mergi, eu te aștept aici oricum”.
După sperietură, psihologii recomandă părinților să pună două întrebări: „Care a fost momentul cel mai înfricoșător? Ce te-a ajutat să rămâi?”. A doua îl face pe copil să își numească singur mijloacele.
Dacă după un film copilul doarme prost săptămâni la rând sau evită locuri obișnuite, doza a fost prea mare și e momentul unei discuții cu un psiholog. Întrebarea nu este „Cum îl ferim de frică?”, ci „Cine decide momentul de «stop»?”. Copilul de la ușa vecinilor nu a devenit curajos într-o seară – a simțit doar, de trei ori la rând, că inima îi bate tare și că e bine.
