articol de Nina Brătfălean
Prietenii copilului sunt rareori complet neutri în evaluarea părinților. Unul pare obraznic, altul prea dominant, altul vine dintr-o familie ale cărei reguli sunt foarte diferite. Uneori există indicii reale de pericol. Alteori, adultul confundă incompatibilitatea sa cu părinții celuilalt copil cu o problemă a relației dintre cei mici.
Pedagogii sunt de acord că părintele are obligația de a proteja, dar nu și dreptul de a administra în detaliu viața socială a copilului. Prieteniile sunt unul dintre primele spații în care copiii aleg singuri, negociază apropierea, suportă dezamăgirea și descoperă ce fel de oameni îi fac să se simtă bine sau rău. Dacă adultul aprobă fiecare prietenie și închide fiecare relație dificilă, copilul rămâne fără un laborator esențial al autonomiei.
Cum recunoaștem o prietenie care îi face rău copilului?
Această abordare nu este echivalentă cu indiferența. Prima etapă este observația: cum este copilul după întâlnirile cu acel prieten? Relaxat sau tensionat? Poate să spună „nu”? Există reciprocitate sau unul decide permanent? Copilul este ironizat, umilit, amenințat ori împins să încalce reguli importante? O prietenie nu trebuie judecată după cât de politicos salută celălalt copil adulții, ci după felul în care funcționează relația dintre cei doi copii.
A doua etapă este conversația, care trebuie să fie fără interogatoriu și fără verdict anticipat. În loc de „Copilul acela nu este bun pentru tine”, părintele poate spune: „Am observat că după ce vă vedeți pari adesea supărat. Ce se întâmplă între voi?”. Sau: „Cum hotărâți ce faceți împreună?”. Întrebările îl ajută pe copil să își evalueze singur relația. La polul opus, atacul direct la adresa prietenului îl poate determina să îl apere, să ascundă interacțiunile și să nu mai povestească atunci când apare o problemă adevărată.
Cercetările arată că un control psihologic parental ridicat se poate asocia cu destrămarea prieteniilor copiilor și cu dificultăți în relațiile cu colegii. O explicație posibilă este că adultul foarte intruziv nu controlează doar anturajul, ci limitează și ocaziile copilului de a deprinde singur negocierea, repararea unei relații și stabilirea limitelor.
Când este necesar să intervenim?
Intervenția directă este, însă, justificată când există abuz fizic sau emoțional, bullying repetat, șantaj, furt, consum de substanțe, comportamente sexuale nepotrivite vârstei, presiune pentru activități periculoase sau o diferență de vârstă și de putere care îl face pe copil vulnerabil. În asemenea situații, siguranța are prioritate față de autonomia socială, iar părintele trebuie să limiteze contactul, să discute cu școala sau cu familia celuilalt copil și, dacă este necesar, să solicite ajutor specializat.
În situațiile mai puțin grave, este preferabilă modificarea contextului, nu emiterea unei interdicții dramatice. Întâlnirile pot avea loc acasă, sub supraveghere discretă. Programul poate fi scurtat. Copilul poate fi încurajat să participe și la alte activități, pentru a-și lărgi cercul social. Scopul nu este izolarea de un prieten, ci reducerea dependenței de o singură relație.
Ne deranjează prietenul sau familia din care provine?
Este important ca părinții să își verifice și propriile prejudecăți: ne deranjează comportamentul copilului sau statutul familiei lui? Avem dovezi concrete sau doar impresia că „nu este de nivelul nostru”? Copiii nu ar trebui împinși spre prietenii convenabile social și nici separați din motive de clasă, etnie, dizabilitate, rezultate școlare sau stil familial.
Să nu uităm că o prietenie sănătoasă nu este una fără conflicte, ci una în care copilul poate rămâne el însuși, este respectat, poate refuza și poate repara o ruptură fără să fie umilit.
Rolul părintelui nu este să alcătuiască lista invitaților din viața copilului, ci să îl ajute să recunoască respectul, manipularea, reciprocitatea și pericolul. Dacă părintele îl învață aceste criterii, copilul va putea lua decizii bune și atunci când adultul nu mai este lângă el.
