articol de Nina Brătfălean
Pian, tenis, pictură, înot, robotică, dans, șah, teatru, limbi străine. Pentru copilul de astăzi, oferta de activități este aproape nelimitată. Tocmai de aceea, mulți părinți ajung în fața unei dileme: trebuie să-i alegem noi hobby-urile, bazându-ne pe ceea ce credem că i-ar prinde bine, sau să îl lăsăm să decidă singur, chiar dacă alegerile lui par schimbătoare și lipsite de perspectivă?
Răspunsul nu se află la niciuna dintre extreme. Un copil nu poate alege ceva despre care nu știe că există, dar nici nu poate dezvolta o pasiune autentică pentru o activitate pe care o practică exclusiv pentru a-și mulțumi părinții. În acest context, rolul adultului este să deschidă uși, nu să stabilească dinainte prin care dintre ele trebuie să treacă copilul.
Mai întâi explorarea, apoi specializarea
În primii ani, explorarea este mai importantă decât specializarea. Copilul poate fi expus succesiv la activități diferite: unele fizice, altele artistice, practice, intelectuale sau desfășurate în natură. Nu toate trebuie să ia forma unor cursuri costisitoare. Gătitul, grădinăritul, observarea păsărilor, construirea unor obiecte, fotografia, lectura, colecționarea sau îngrijirea animalelor pot deveni hobby-uri la fel de valoroase precum pianul ori tenisul.
Părintele alege cadrul în funcție de vârsta copilului, de programul familiei, de costuri și de siguranță. În interiorul acestui cadru, copilul trebuie, însă, să aibă o voce reală. Cercetările despre motivație arată că implicarea se menține mai ușor atunci când sunt satisfăcute trei nevoi psihologice: autonomia, sentimentul de competență și relațiile bune cu ceilalți. Cu alte cuvinte, copilul are nevoie să simtă că participă la alegere, că progresează și că se simte bine alături de profesor, de antrenor sau de grup.
Când „nu mai vreau” nu înseamnă neapărat renunțare
Desigur, asta nu înseamnă că trebuie retras de la curs imediat ce spune „nu mai vreau”. Orice activitate conține și momente repetitive, dificile sau frustrante. Uneori copilul vrea să renunțe nu pentru că nu-i place domeniul, ci pentru că nu reușește încă, nu se integrează în grup sau se teme de evaluare. Părintele trebuie să afle întâi ce anume se află în spatele refuzului.
O soluție practică este perioada de probă stabilită de la început: „Încercăm opt ședințe, apoi hotărâm împreună dacă mergem mai departe.” Astfel, copilul învață că nu abandonăm la primul disconfort, dar și că o alegere nu devine automat o obligație pentru următorii zece ani. Să ne învățăm copiii că perseverența nu înseamnă captivitate.
Pasiunea nu se măsoară în diplome și medalii
Semnul unui interes autentic nu este neapărat performanța. Un copil poate iubi desenul fără să deseneze „cel mai bine” din clasă. Indiciile mai relevante sunt altele: revine singur la activitate, vorbește despre ea fără să fie întrebat, caută informații, inventează proiecte și pierde noțiunea timpului. Pasiunea apare adesea înaintea competenței, iar competența se dezvoltă prin practică. Dacă părintele valorizează numai premiile, hobby-ul riscă să devină încă o materie la care copilul trebuie să demonstreze ceva.
Prea multe activități pot stinge entuziasmul
La fel de important este să nu transformăm programul săptămânal într-o cursă logistică. Activitățile organizate au fost asociate cu beneficii precum dezvoltarea abilităților sociale, creșterea stimei de sine și, mai ales în cazul sportului, efecte pozitive, deși în general moderate, asupra sănătății mintale.
Beneficiile nu cresc, însă, automat cu fiecare curs adăugat. Copilul are nevoie și de somn, de timp petrecut cu familia, de joacă liberă și de momente în care aparent „nu face nimic”. Uneori, tocmai din plictiseală apare inițiativa personală.
Are copilul nevoie de un test psihologic pentru a-și descoperi pasiunile?
Mulți părinți se întreabă dacă este necesar un profil psihologic înainte de alegerea hobby-urilor. În cazul unui copil care se dezvoltă normal și nu prezintă dificultăți importante, răspunsul este, în general, nu: nu avem nevoie de o baterie de teste pentru a decide dacă merită să încerce ceramica, baschetul sau chitara.
La vârste mici, interesele și comportamentele se modifică rapid, iar un profil interpretat rigid poate deveni o etichetă: „este introvertit, deci nu i se potrivește teatrul” sau „nu are aptitudini muzicale”. Exact activitățile aparent mai puțin compatibile cu temperamentul copilului îi pot dezvolta abilități noi.
Evaluarea psihologică are sens atunci când există o întrebare concretă: dificultăți persistente de atenție, anxietate puternică, probleme de adaptare, reacții emoționale disproporționate, suspiciunea unei tulburări de învățare sau nevoia de a lua o decizie educațională importantă. În astfel de situații, evaluarea trebuie realizată de un profesionist calificat și trebuie să integreze informații despre dezvoltare, familie, școală și relațiile copilului, nu să producă doar un scor sau o etichetă.
Cel mai bun indiciu? Ce alege copilul când nimeni nu-i spune ce să facă
Pentru alegerea hobby-urilor, cel mai bun „profil” rămâne, însă, observația repetată. Ce face copilul când nu-i organizează nimeni timpul? Preferă să construiască, să povestească, să se miște, să cerceteze, să îngrijească, să deseneze sau să conducă jocul? În ce mediu se simte mai bine: individual, într-o echipă, într-un grup mic sau alături de un adult? Îl atrage procesul sau competiția?
Nu putem fabrica pasiunea și nici nu o putem comanda. Putem doar să-i oferim copilului acces, varietate, timp și permisiunea de a încerca fără obligația de a deveni imediat foarte bun. Părintele plantează posibilități, iar copilul este cel care, în timp, descoperă care dintre ele merită cultivate.
