România știe de mai mulți ani că are în subsol mineralizații care conțin pământuri rare și le-a inclus oficial în strategia națională pentru resurse minerale neenergetice 2025-2035. Aproape doi ani mai târziu, însă, țara nu are încă o exploatare comercială a acestor resurse. În schimb, a apărut un proiect cu miză geopolitică la Feldioara, unde România ar urma să proceseze concentrate de pământuri rare provenite din Groenlanda. Cu alte cuvinte, Bucureștiul încearcă să intre în lanțul global al pământurilor rare înainte de a-și fi transformat propriile resurse geologice în rezerve exploatabile.
Strategia națională pentru resurse minerale neenergetice 2025-2035 a fost aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.464/2024 și reprezintă principalul document de politică publică al României pentru sectorul resurselor minerale neenergetice. Documentul își propune ca până în 2035 România să își valorifice superior resursele minerale și să devină un pol de dezvoltare durabilă în economia europeană.
Una dintre cele mai interesante informații din strategie este însă ascunsă în inventarul geologic: România are mineralizații de pământuri rare (concentrații naturale de minerale care conțin aceste elemente, dar care nu înseamnă automat existența unor rezerve exploatabile, n.r.) identificate în mai multe regiuni ale țării.
Șapte zone în care România a identificat pământuri rare
Strategia enumeră mai multe zone în care au fost identificate mineralizații de pământuri rare: Glogova, Clejnești, Ohaba, Chituc, Poienari-Tigveni, Jolotca-Ditrău și Grădiștea de Munte.
Totodată, documentul menționează minerale purtătoare de pământuri rare precum monazitul și bastnasitul, dar și alte minerale în care pot apărea elemente rare. Iar inventarul include, de asemenea, acumulări aluvionare de minerale grele, unele dintre acestea putând conține elemente de interes economic.
Lista este importantă într-un moment în care Uniunea Europeană încearcă să își reducă dependența de importurile de materii prime critice, iar China domină o mare parte a lanțului global de extracție, procesare și producție de materiale pe bază de pământuri rare. Cele mai recente date Eurostat arată că, în 2025, UE a importat 15.100 de tone de elemente de pământuri rare, cu 17,1% mai mult decât în 2024. Din această cantitate, 7.100 de tone, adică 46,8%, au venit din China.
Dar România are o problemă esențială: faptul că o mineralizație a fost identificată nu înseamnă că există deja o rezervă exploatabilă.
România are resursa geologică, dar nu știe încă exact cât valorează
Așa stând lucrurile, este normal ca strategia să fie foarte prudentă atunci când ajunge la evaluarea economică.
Ca atare, pământurile rare apar în categoria resurselor metalifere economic importante pentru care rezervele geologice sunt neevaluate, iar potențialul este apreciat ca „moderat”. Documentul nu oferă, prin urmare, o cantitate totală de pământuri rare pe care România ar putea să o exploateze și nici o valoare financiară a acestei resurse.
Iar aceasta este o diferență esențială, din moment ce reise astfel că România știe unde există indicii de pământuri rare, dar nu știe încă dacă acele resurse pot deveni o afacere. Iar pentru asta sunt necesare explorări și foraje, evaluarea cantităților și concentrațiilor, identificarea tehnologiilor de extracție și procesare, pe care România nu le deține și, în final, demonstrarea faptului că o eventuală mină poate funcționa profitabil și în condițiile impuse de legislația de mediu.
Prin urmare, România nu poate spune astăzi că are „miliarde de euro” în pământuri rare, din moment ce nu există încă date publice suficient de solide pentru o asemenea evaluare. Cu alte cuvinte, România știe că are aceste resurse, dar încă nu știe cât de mari sunt și cât valorează ele în termeni economici.
Iar aici apare, de fapt, cea mai mare necunoscută: cum să le exploatezi dacă mai întâi nu ai banii pentru a afla cât ai și dacă merită să le scoți din pământ?
România încearcă să intre în industrie înainte să-și exploateze propriul subsol
Deși în aproape doi ani de la adoptarea strategiei România nu a ajuns la exploatarea comercială a propriilor mineralizații de pământuri rare identificate în document, totuși a făcut un pas important pe partea de procesare.
Astfel, în decembrie 2025, Fabrica de Prelucrare a Concentratelor de Uraniu Feldioara, companie controlată de Nuclearelectrica, a semnat un term sheet neangajant cu compania americană Critical Metals Corp pentru evaluarea unei societăți mixte 50%-50% care ar putea dezvolta la Feldioara o instalație de procesare a metalelor rare. Nuclearelectrica subliniază însă că acordul este neangajant și că, în această etapă, nu produce implicații juridice sau financiare pentru companie, ci urmărește evaluarea fezabilității proiectului.
Proiectul este legat de zăcământul Tanbreez din sudul Groenlandei. Potrivit Critical Metals, compania urmărește să asigure drepturi de preluare pentru 50% din concentratul produs de Tanbreez și să dezvolte în România o instalație de procesare.
Aici apare însă altă problemă, din moment ce, cu alte cuvinte, proiectul de la Feldioara nu presupune exploatarea pământurilor rare din România. În schimb, România ar urma să fie, dacă proiectul va deveni real, o verigă de procesare într-un lanț de aprovizionare care pornește din Groenlanda.
Această situație este, poate, cea mai interesantă parte, pentru că, în timp ce strategia națională spune că România trebuie să își cerceteze, inventarieze și evalueze propriile materii prime critice, proiectul industrial care a ajuns cel mai departe în domeniul pământurilor rare este orientat către materie primă din afara țării.
România, între inventarul geologic și dezvoltarea unor proiecte comerciale
Pământurile rare nu sunt însă singura resursă critică identificată în România.
Strategia include și grafitul, magneziul, litiul, tungstenul, vanadiul, titanul, niobiul și tantalul, precum și alte materii prime considerate importante pentru securitatea industrială.
În cazul grafitului, de exemplu, strategia indică zona Baia de Fier-Polovragi, iar pentru magneziu este menționat zăcământul de la Budureasa, în județul Bihor. România are, prin urmare, o bază de resurse care depășește cu mult pământurile rare.
Diferența este însă că unele dintre aceste resurse au ajuns deja mai aproape de etapa de proiect industrial: la Budureasa, de exemplu, în perimetrul minier Dealul Pițigușului, există un proiect pentru producția de magneziu metalic, iar proiectul a fost inclus în 2025 pe lista proiectelor strategice ale Uniunii Europene.
Este vorba despre compania Verde Magnesium, condusă de Alexandru Roșu, care deține o licență de explorare pentru zăcământ, proiect care a intrat deja într-o etapă mai concretă de dezvoltare, compania pregătind construirea unei unități industriale pentru producția de magneziu metalic și aliaje de magneziu. Astfel, în mai 2026, compania (care avea doar doi angajați conform datelor publice din 2024) a semnat contractul de concesiune pentru un teren de 25.952 de metri pătrați în Parcul de Specializare Inteligentă Beiuș, unde este prevăzută o investiție de 51 de milioane de lei, traseul fiind, în esență, următorul: minereul ar urma să fie extras la Budureasa, iar procesarea și transformarea sa în magneziu metalic și aliaje ar urma să se facă la Beiuș.
Acest exemplu arată, prin urmare și unde se află România în prezent: între inventarul geologic și dezvoltarea unor proiecte comerciale. Proiecte care, dacă ar fi existat, ne putem imagina că România ar fi trecut, poate, mai ușor prin actuala perioadă de provocări economice.
În concluzie, până când țara noastră, ca urmare a strategiei deja existente, nu va afla care este concentrația elementelor valoroase din subsoluri, dacă acestea pot fi separate economic și ce tehnologii sunt necesare pentru acest lucru, România are mai degrabă un potențial geologic decât o avere contabilizabilă.
