Am fumat enorm, am mâncat tot ce mi-a ieșit în cale, fără discernământ, am decis ca cel puțin pentru moment să întrerup legătura cu un om, după 20 ani, am făcut-o, am mințit modest, de patru ori: o dată în folosul meu și de trei ori, nobil, ca să îi protejez pe ceilalți de adevăr și m-am mințit de vreo 100 de ori pe mine, am fost seacă într-o conversație telefonică cu cineva care nu merita, dar am făcut-o ca să se desprindă mai ușor de mine, practic, să i se ia în mod natural, aproape că l-am pus pe G. în fața faptului de a-mi lua cinci bujori cu 60 lei, în fața chioșcului de flori, că sunt leșinată după ei și pentru că economiile mele se epuizaseră, mi-a luat, m-am ridicat de pe scaun la dentist că am simțit că nu am chimie cu medicul, m-am scuzat fără a fi jenată și am ieșit, am trimis înapoi la bucătărie un risotto slab, după ce l-am gustat, la un restaurant cu pretenții, unde fusesem invitată, explicându-i chelneriței minusurile aproape ca un chef, i-am cerut mamei bani să-mi tund bretonul și să-mi iau niște dresuri roșii superbissime, 10 den, cu dungă pe spate, mi-a dat, i-am luat, la cafea mi-a zis că i se pare că sunt din ce în ce mai arogantă și că trăiesc tot mai mult fiindu-mi suficientă, că nu pun preț pe nimic mai mult decât pe onestitatea față de credințele și idealurile mele. Aș fi putut să-mi arăt amabilitatea tăcând, doar îmi dăduse bani și eu chiar îi și luasem, dar nu mi-am arătat-o, tocmai din motivul invocat de ea. Onestitatea nu mi-a permis. I-am spus că nu e aroganță, e resemnare și puțină înțelepciune în a înțelege că trebuie să accepți ce-ți este dat.
Sunt câteva dintre lucrurile pe care nu e bine azi nici să le recunoști, d-apăi să le expui, pe care le-am făcut în cele doar trei zile de când a început săptămâna. Hai că-ți zic și de ce le expun așa ca pe niște rufe în bătaia vântului. Sunt obosită de mania secolului good choices și de teama omului modern de a nu fi plăcut. Doar că nu mă rog cerând hazardului să aducă înapoi pe agendă: imperfecțiunea, haosul emoțional, rebeliunea, nepăsarea, puțină nervozitate manifestă, puțin din orice e natural firii umane. Altfel, observația lui Celine „beyond imagination, life is dissapointment and fatigue” va fi o certitudine.
Dincolo de patternul social în care creștem, primind încurajări doar spre conformism, rețelele au amplificat de la an la an presiunea de a plăcea. S-a ivit o nouă formă invizibilă de control: frica de a nu fi neplăcut, cu consecințe cât se poate de profunde. O frică ce modelează aproape orice face parte din modul nostru autentic de exprimare: de la felul în care ne prezentăm și acționăm până la modul la care visăm. Nici visul nu mai are individualitate. Este un vis cu un ideal aproape colectiv. Oamenii, mulți, nepermis de mulți, își curatoriază atent viețile nu pentru că ar fi autentici, ci de teama de a nu fi respinși. Deciziile nu se mai iau personal, în funcție de ceea ce fiecare își dorește, meschin sau nu, ci având în vedere reacția celorlalți. Ești captiv în versiunea aprobării digitale. Mai frust: nevoia de validare este, în esență, o închisoare. Femeile sunt și mai vulnerabile în a deveni victime, fiindcă în noi există aproape ancestral senzația unei obligativități de a atinge un anume grad de agreabilitate, tradus cât se poate de alb pe negru de eterna expresie „Am zis să fiu drăguță și să mă abțin sau am vrut să fiu drăguță și să nu îi zic că mă grăbesc și am pierdut încă o oră într-o conversație care nu mă interesa”. A fi drăguță nu e totuna cu a fi amabilă. Spre exemplu, eu sunt amabilă, politicoasă până dincolo de concept, dacă e cazul, dar eu drăguță nu sunt cu nimeni. Nu consider că am datoria asta față de cineva. Iar dacă vreau să-mi arăt generozitatea în ceva, ea se subsumează întotdeauna plăcerii de a o face și niciodată unui concept abstract menit doar să mă înnobileze.
Ascultă ce-ți spun, nu ești liber cu adevărat până când nu vei înțelege că nu trebuie să fii plăcut de toată lumea, nici măcar de cât mai mulți și că nici nu s-ar putea. Să primești critici, să fii contestat, să fii neapreciat, să fii antipatizat pe drept sau visceral/nejustificat reprezintă doar firescul unei vieți oneste. Nu vei fi liber cu adevărat până când nu vei tolera criticismul fără a numi asta forța ta interioară, ci fundația libertății tale. Încrederea în tine nu va veni niciodată din likeurile primite, ci din faptul că știi că, dacă ele nu vor veni, nimic nu se va destabiliza în tine.
Știu, ce-ți propun nu-ți surâde! E un drum sinuos la care te-ai înhăma și cu încrederea în tine nu prea stai bine, că, dacă ai fi stat, nu mai era nevoie să faci drumul.
Dar, odată ce vei face asta, vei fi cu adevărat liber/ă. Presupun că nu crezi despre tine o clipă că nu ești free, cu toate astea, nu lași o postare neambalată cu aura aspiraționalului, nu pui o poză fără filtru, nu ratezi niciun trend sezonier și mâna, când o pozezi, e doar pe marmură și ardezie și întotdeauna, dar întotdeauna ești de acord cu majoritatea, de teamă să nu te singularizezi, devenind o țintă a polemicilor. De fapt, trăiești doar ca o oglindă în care se reflectă ceilalți. Și datoria de a te reflecta tu în oglindă cui rămâne?
Ce aș vrea să te interoghezi la sfârșitul lecturii acestui articol este dacă cei care au făcut descoperiri pentru omenire, artiștii, designerii, scriitorii, spiritele vizionare, oamenii de știință, și-ar fi pus pe primul loc dorința de a fi plăcuți, ar mai fi continuat? Am mai fi avut ceva azi schimbat? Dacă n-ar fi acceptat critica celorlalți cu anduranță, până când le-au fost acceptate ideile, s-ar mai fi născut ceva din tot ce azi are însemnătate?
Te invit să accepți ideea de a nu fi plăcut/ă ca libertatea ta personală. Odată ce vei fi reușit să faci asta, critica celorlalți va fi doar o informație și nu va avea ecou debilitant, posibila neacceptare sau respingere va deveni suportabilă, iar eșecul nu va schimba cu nimic stima de sine.
Din succes e doar o iluzie vandabilă, profitabilă, manipulatoare, că vine încrederea. Ea vine doar atunci când ai trăit deziluzia, neșansa, eșecul și le-ai supraviețuit.
