În fiecare zi, în ATI, viața și fragilitatea umană se văd fără filtre. Și atunci te întrebi: oare într-un mediu atât de sensibil, se poate construi un leadership puternic? Cum arată el? Cum se reflectă el în actul medical, dar mai ales ce amprentă lasă în personalitatea unui medic?
Daniela Roșu are 54 de ani și de aproximativ 30 de ani lucrează ca medic anestezist. În prezent, ea conduce secția de Terapie Intensivă a uneia dintre cele mai apreciate unități sanitare în neurologie și neurochirurgie vasculară, Institutul Național de Neurologie și Boli Neurovasculare.
Dacă o vezi pe holurile spitalului, te atașezi la prima vedere de ea pentru că este foarte empatică, sociabilă și o simți atât de aproape, poate tocmai pentru că te afli și într-un mediu mai ostil (n.red. – spital). Nu este medicul clasic pe care cultura veche românească l-ar cataloga ca fiind „doctorul arogant”.
În multitudinea de sunete alarmante din saloanele de la Terapie Intensivă, ea pare certitudinea că viața are prioritate în fața bolii: este foarte energică și, deși ochii îi trădează oboseala, dinamismul ei parcă vine să aștearnă oaza de optimism de care este nevoie. Cu o voce caldă, dar fermă, povestește: „Am ales ca specializare ATI-ul datorită acestei balanțe fragile dintre agravarea unei stări și ameliorare, balanță care se poate schimba de la un minut la altul…Dar, cel mai mult, am ales această meserie pentru că poți învinge boala, și de multe ori chiar moartea”, termină fraza cu ochii în lacrimi.
Daniela Roșu lucrează pe secția de ATI de 29 de ani, de peste 30 de ani este medic, iar momentele sale de maximă satisfacție profesională sunt toate clipele în care pacienții din secția de Terapie Intensivă evoluează favorabil.
„Dar, de departe, cel mai memorabil moment profesional a avut loc în decembrie 2015, atunci când mi-am susținut teza de doctorat, pe care am realizat-o doar din cazurile pacienților mei. Acum, gândindu-mă care este cel mai frumos moment din viața mea personală, în minte-mi vin tot lucruri legate de viața de la spital, și anume că mă bucură enorm toate zilele în care am pacienții conștienți, cooperanți și care s-au trezit din comă. Mulți intră în comă după operații și există un interval foarte scurt în care ei trebuie să-și revină. Nu este nici atunci războiul pierdut, dar este pierdută o bătălie, iar noi încercăm să câștigăm cât mai mult teren pentru o evoluție favorabilă”, mărturisește cu un zâmbet satisfăcut.
Dincolo de menirea clinică, Daniela Roșu trebuie să joace și rolul liderului, al liderului care conduce o secție primordială în etapele de însănătoșire ale unui pacient. Iar, din această perspectivă, ea nu consideră că sintagma „a fi lider” trebuie să fie percepută ca fiind o calitate a unui profesionist, indiferent de jobul pe care-l are.
„Acest atu ar trebui să fie în structura noastră, trebuie să fie o parte din noi. Ca definiție, aș zice că un lider trebuie să fie inteligent, să fie profesionist în ceea ce face, comunicativ”… Deodată, ochii iar îi lăcrimează și continuă cu noduri în gât răspunsul: „Lucrăm cu colegi care au probleme destul de mari de sănătate și care nu pot fi scoși din câmpul muncii, și atunci trebuie să te pliezi după problemele fiecăruia. Trebuie să ai înțelegere, să ai răbdare să-i asculți, în timpul acela puțin care-ți mai rămâne, uneori, de la un pacient. Pentru noi, leadershipul înseamnă că, deși menirea ta este să te ocupi de pacienți, trebuie să ai grijă și de colegii tăi”.
În opinia Danielei Roșu, liderul în această meserie are puterea de a-și transpune cât mai benefic posibil toate ipostazele personalității. „Important este să rămâi același om cu principii, moralitate și cu frică de Dumnezeu. Consider că trebuie să rămâi în contact cu pacientul, cu aparținătorii, dar și cu echipa ta, pentru că și colegii au nevoile lor. Pentru că, în fond, Dumnezeu nu te întreabă cine ai fost, ci ce ai făcut.”
În timp ce încercam să o prind pentru interviu, am observat însă că o gardă la doamna doctor Daniela Roșu nu este doar de 24 de ore, ci se întinde chiar și pe o perioadă dublă, așa încât atunci când am întrebat-o care a fost cea mai lungă perioadă în care a stat într-o gardă, răspunsul a fost unul surprinzător: „Cea mai lungă perioadă a fost de o săptămână. Da. Timp de o săptămână, am stat în spital nonstop. Pentru că, uneori, este periculos să părăsesc spitalul atunci când am pacienți în stare critică. Nu ai cum să pleci acasă. Atunci, rămânem aici cât este necesar pentru o reevaluare continuă și ca să acționăm în dinamică, pentru a putea obține cele mai bune rezultate. În plus, este mult mai inconfortabil și pentru mine să stau acasă pe telefon, pentru că-mi oferă o stare de tensiune, care nu-mi permite să fiu prezentă nici acasă, cu familia, dar nici la serviciu”.
Privind către viața de familie, Daniela Roșu ne-a mărturisit că încă de la începutul relației cu soțul său, i-a spus acestuia că va trebui să o accepte așa – fără viață personală, pentru că viața personală în această meserie nu există”, iar ideea i se întărește în momentul în care respinge apelul de la fiica sa. Că tot suntem la capitolul „viață personală și pasiuni”, Daniela Roșu își amintește că, pe vremuri, se relaxa foarte mult atunci când tricota. Făcea milieuri la lasetă. Când mai are timp, revine la această veche pasiune ce-i amintește de vremurile de odinioară, pe care le petrecea la bunici. „Atunci când fac asta, îmi provoacă o stare de liniște și de confort psihic. Dar, trebuie să recunosc, între timp mi-am găsit o altă pasiune, cea pentru costumele populare, tradiționale. Și asta datorită fiicei mele, care este solistă de muzică populară. Așa am ajuns să-mi placă să recondiționez astfel de costume, așa cum mă pricep”, recunoaște acest lucru în timp ce un zâmbet liniștitor i se așterne pe chip.
În același timp, în caracterul ei empatic, chiar și în discuțiile despre cazurile sale, nu ai cum să nu-i descoperi acea credință puternică, dobândită și transmisă din bătrâni: credința în Divinitate.
„Am aflat de curând că în fiecare celulă umană există o proteină în formă de cruce și mă gândeam de ce acest lucru nu prea se predă la biologie celulară. (…) Eu cred cu tărie că Dumnezeu este în fiecare dintre noi. Concluzia la care am ajuns este: Dumnezeu are propriul plan cu fiecare dintre noi”, conchide afișând o privire liniștită, însă atmosfera rece de spital, dar calmă din biroul medicilor, unde ne aflăm, se împrăștie rapid atunci când apare o urgentă pe secția ATI.
