Opinie de Corneliu Bodea, CEO Adrem
Cu toții suntem probabil sufocați de numărul mare de conferințe și alte forme de comunicare ce par să pună în dezbatere oarecum aceleași teme, indiferent de industria la care se referă. Există însă și întâlniri care, prin calitatea oamenilor, a ideilor și a contextului creat, nu se încheie odată cu plecarea participanților, ci continuă sub forma unor reflecții care merită așternute în scris.
Despre două dintre acestea doresc să vă povestesc în cele ce urmează. Despre șansa pe care am avut-o ca într-un interval de numai câteva zile să particip la două dintre cele mai relevante conferințe pe tema energiei din lume: Power Summit-ul organizat de Eurelectric la Helsinki și Global Energy Forum organizat de Atlantic Council la Washington.
Au trecut mai bine de două săptămâni de la cele două evenimente ce s-au succedat în prima jumătate a lunii iunie și am lăsat special să treacă ceva timp pentru a reuși să se sedimenteze informația, să trec peste impresiile superficiale și să reflectez asupra lor.
Doresc să încep prin a felicita ambele organizații gazde, care s-au depășit în a organiza excelent aceste evenimente, atât ca locație, ca subiecte propuse și ca participare.
Fără să trec cu vederea personalități și executivi de nivel înalt din administrație și companii, experți și comentatori excelenți deopotrivă, aș menționa numai că la Helsinki am avut șansa de a-l avea ca invitat pe președintele Finlandei, domnul Alexander Stubb, într-un dialog excelent cu președintele Eurelectric domnul Markus Rauramo, evenimentul fiind excelent organizat de secretarul general Eurelectric Kristian Ruby.
Fără discuție și evenimentul Atlantic Council a fost excelent organizat de Vice-președintele Landon Derentz și echipa acestuia. Landon a avut șansa să-i aibă ca invitați alături de multe alte personalități ale industriei energetice globale, pe domnul Chris Wright – secretarul energiei din guvernul SUA, pe Jarrod Agen – director executiv al consiliului național de dominare energetică și bineînțeles pe carismaticul Frederik Kempe – președintele Atlantic Council.
Dincolo de succesul incontestabil al ambelor evenimente, faptul că am avut șansa de a le trăi unul după celălalt a creat o perspectivă de comparație asupra diferențelor profunde dintre cultura vest-europeană și cea nord-americană. Desigur, nu este prima dată când sesizez această diferență de sensibilitate culturală, însă rareori am avut două contexte atât de apropiate care să facă atât de clar perceptibil contrastul dintre nevoia de a fi parte a unui sistem și de a acționa prin intermediul acestuia, (respirația dominantă a europenilor), și îndrăzneala de a-ți urmări propriul proiect și de a te încorda pentru atingerea rezultatelor sale, pe care o simțim în toate discursurile americane.
Pentru a ieși din sfera interpretărilor, dați-mi voie să încep cu câteva date pe care le-am extras special pentru a seta cadrul acestui articol. SUA are consumul de energie electrică per capita de aproximativ două ori mai mare decât UE – lucru care arată un nivel de industrializare mult superior. Acest raport s-a păstrat relativ constant în ultimii 10 ani. PIB per capita a crescut în ultimii 10 ani cu aproximativ 1,5x în UE și cu aproximativ 1,95x în SUA – ceea ce ne arată că SUA a reușit să aducă mult mai multă valoare economică, păstrând același raport energetic.
SUA investesc anual aproximativ egal cu UE în domeniul energiei regenerabile. Mai specific, UE cca 370 miliarde anual, respectiv SUA 310 miliarde anual. În total, în energie, SUA investesc anual cca 550 miliarde, iar UE cca 500 (date International Energy Agency – World Energy Investment 2025).
Sunt date relevante care ne vorbesc despre intensitatea industrială, despre eficiența investițională și despre valoarea economică pe care o generează.
Contextul celor două zone economice, să nu uităm, este extrem de diferit.
În timp ce SUA abundă de resurse atât din surse regenerabile, cât și din combustibili fosili, devenind între timp cel mai mare producător de petrol la nivel mondial, UE este săracă în resurse primare de energie, având ca principal suport resursele regenerabile, în principal vânt și soare.
Într-o lume în care alianțele și, automat, dependențele militare și economice se găsesc într-o etapă de clarificare și reconfigurare, este evident că la conferința de la Helsinki am auzit în principal despre Green Deal, decarbonizare, sustenabilitate, consumatori, flexibilitate, reguli de piață, interconectare și bineînțeles regenerabile, în timp ce la Washington cuvintele cheie au fost: Inteligența Artificială, centre de date, creștere de consum, securitate națională, dominație energetică, exploatarea tuturor resurselor.
O temă totuși comună în discuție a fost energia nucleară, care astăzi pare îmbrățișată larg de ambele părți ale Atlanticului.
Aș putea concluziona temele acestea de discuție spunând că, dacă întrebarea cheie în UE pare a fi „cum facem tranziția energetică?”, în SUA ea era: „cum câștigăm viitorul folosind energia?”
Sentimentul general în SUA a fost unul de optimism și acțiune, pe când în UE a fost unul de angajament pentru depășirea unei perioade dificile și, pe alocuri, chiar de pesimism.
Un alt element de diferențiere mi s-a părut a fi însăși scara la care sunt privite inițiativele și proiectele. Deși ambele blocuri discută despre peste o mie de miliarde investiții în perioada următoare, proiectele și sursele financiare par a fi net diferite.
În SUA există un angajament al marilor furnizori de servicii cloud și data center (hyperscalers), de a investi masiv în generarea de energie electrică precum și în rețele. Proiectele trans-statale de gaz și electricitate având un suport masiv al guvernului federal, chiar dacă la nivelul unor state există opoziție și conflict preponderent politic.
În UE pe de altă parte, asigurarea finanțării este discutabilă și intens dezbătută, ivindu-se la orizont un conflict de principii între nordul și sudul continentului. Pozițiile divergente din interiorul UE cu privire la schema ETS (mecanismul european de comercializare a certificatelor de emisii de carbon) și a modelului de piață sunt bine cunoscute și din punctul acesta de vedere cred că blocul economic european are ținte de integrare și funcționare care depășesc nivelul de integrare pe care îl înregistrează SUA.
Este un lucru poate puțin discutat, însă ambițiile Uniunii Europene în ceea ce privește piața energetică internă nu se compară cu ceea ce se întâmplă în SUA, unde avem state complet dereglementate precum Texas, sau piețe regionale administrate independent. FERC (Federal Energy Regulatory Commission) nu reglementează modelul comercial al fiecărui stat, adică ceva similar cu unbundling-ul sau codurile de rețea din UE. Nu spun că asta devine un dezavantaj european, dar poate ambițiile de uniformitate au ajuns la o oarecare limită, sau încep chiar să încetinească anumite procese.
Rândurile pe care le scriu nu încearcă să sugereze soluții mai bune sau mai puțin bune și nici să tragă concluzii, mai degrabă reprezintă reflecțiile unui observator care a avut șansa să fie invitat la ambele conferințe.
Simt să revin asupra unei observații pe care o făceam acum ceva timp, și anume că Intrăm într-o eră în care energia, electronul nu mai este important din perspectiva efortului de a-l genera și de a-l transforma în lucru mecanic sau căldură. Electronul a devenit suportul generării de inteligență. Dacă revoluția industrială a folosit energia pentru a genera lucru mecanic, iar revoluția digitală și automatizarea au folosit energia pentru a transporta și gestiona informație, acum energia devine suportul producției de inteligență, devine unitatea fundamentală a economiei cunoașterii.
Continui să cred că energia în sens larg și mai precis gestiunea acesteia, reprezintă cea mai semnificativă problemă a omenirii, fiind împletită intim și cauzal cu dezvoltarea civilizației umane.
Deși cred că am avea căi mai bune de suport și cooperare comună în gestiunea unei astfel de problematici globale, nu pot să nu înțeleg că în etapa actuală, incipientă, de dezvoltare a noii economii bazate pe inteligență artificială și procesarea datelor informatice, dată fiind importanța energiei în proces, ne întâlnim cu abordări individualiste care țin mai degrabă de drumul spre maturizare a proceselor și inclusiv a politicilor energetice.
Creșterea masivă a cererii de energie reprezintă numitorul comun al tuturor discuțiilor, iar capacitatea noastră de a livra sisteme de generare, de a livra rețele și de a absorbi costurile acestora, reprezintă marele semn de întrebare al acestui numitor comun.
Fie că această creștere masivă a cererii de energie (preponderent electrică) vine din electrificare sau din consumul generat de centrele de date și IA, estimările IEA sunt că lumea va adăuga cca 1.100 TWh de energie în fiecare an.
Pentru comparație, media ultimului deceniu este de cca 700 TWh de energie anual, ceea ce indică o creștere cu cca 50%. Aceleași estimări arată că lumea va consuma aproape de două ori mai multă energie electrică în 2050 față de 2025. Este evident că industria va trebui să gândească neconvențional și să investească enorm în cercetare și dezvoltare pentru a găsi metode mai eficiente de producție, transport și distribuție, dar poate mai ales de eficientizare a consumului.
Dincolo de această necesitate de natură tehnologică și industrială, ceea ce se conturează este o schimbare de paradigmă care depășește logica obișnuită a unei industrii și intră în zona transformărilor structurale ale civilizației. Această dimensiune, dați-mi voie să spun, mă face să găsesc un sens aparte în munca mea.
Nu pot să ascund satisfacția pe care o simt după aceste excelente evenimente, pentru șansa de a lucra într-o industrie care este esențială pentru progresul civilizației și să fac asta în timpuri atât de provocatoare!
Nu în ultimul rând, deoarece scriu aceste rânduri în apropierea aniversării a 250 de ani de independență a Statelor Unite ale Americii, mă folosesc de ocazie pentru a-i saluta și felicita pe toți prietenii mei americani! God bless America!
