Ne plimbăm adesea pe străzile bucureștene, fără să știm că suntem priviți de sus… dar nu de alți trecători, ci de ultimii martori ai Micului Paris: fețele cioplite în piatră ce înfrumusețează fațadele clădirilor istorice.
Mihai Barbu se descrie simplu: „ fotograf, călător cu jumătate de normă și tată. M-am născut și-am crescut în Petrila, de unde am plecat la 18 ani la București, să studiez jurnalism. Sunt co-autor al volumului DUSÎNTORS, alături de fiul meu, o carte-concept ce conține două jurnale de călătorie pe motociclete spre Mongolia.” Însă mai are o pasiune pe care a materializat-o într-un proiect cel puțin fascinant – chipurile imortalizate în piatră, pe care le fotografiază cutreierând orașul. A adunat sute de astfel de imagini, pe care le-a reunit într-un proiect de suflet, „Faces of Bucharest”, iar „modelele” sunt acum marcate pe hartă, pentru oricine își dorește să le vadă cu proprii ochi. De unde a pornit această idee și ce mai urmează, ne-a dezvăluit însuși Mihai…
Ce sunt aceste mascaroane, care e povestea lor și a declanșat pentru tine fascinația pentru ele?
Sunt ornamente de pe fațadele clădirilor, care înfățișează chipuri umane, de animal sau personaje mitologice. Inițial având menirea de a proteja clădirea de spiritele rele, în timp au căpătat doar scop decorativ. În București îi găsim pe casele de la început de secol 20. Am început să le observ recent, cu ocazia unor tururi ghidate, iar fascinația s-a declanșat tocmai din cauza faptului că am realizat că trec/trecem în fiecare zi pe lângă ele, pe lângă aceste fețe care se uită la noi de o sută de ani, și, culmea, nu le observăm.
Ai avut un moment anume, în timpul documentării, în care ai simțit că proiectul capătă o miză mai profundă decât simpla inventariere vizuală?
Nu, sau cel puțin nu încă. Mă bucur doar că îmi pot aduce mica mea contribuție la consemnarea istoriei Bucureștiului, oraș cu care am o relație love-hate de mult mai mulți ani decât mi-am imaginat când am ajuns aici.
Cum ai descrie relația dintre București și ornamentele arhitecturale care apar te-miri-unde — e o relație de uitare, de indiferență sau de necunoaștere?
Este, în primul rând, vorba de necunoaștere, cred eu. Și de-aici, uitare. E foarte interesant, pentru că, așa cum am spus mai devreme, aceste chipuri ale orașului sunt aici, sunt foarte multe, ne privesc, dar noi nu le privim, la rândul nostru. Cred, și e lucrul care-mi place cel mai mult la proiectul Faces of Bucharest, că odată ce conștientizezi faptul că sunt acolo, începi să le vezi.
Care este cea mai dificilă parte în a fotografia mascaroane — partea tehnică, partea logistică sau partea de interpretare vizuală?
Partea tehnică, fără îndoială. Și când spun asta, mă refer la două aspecte. Primul este accesul. Multe dintre mascaroane sunt în curți, sau deasupra ușilor/ferestrelor unor clădiri care nu au intrarea spre stradă. Eu încerc, pe tot posibilul, să fotografiez aceste fețe frontal. Dacă sunt în curți și am norocul să fie și cineva în curte, arăt proiectul și cer voie să intru. Câteodată merge, alte ori nu, oricum e mult mai bine acum, că am ce să arăt, decât când eram doar un dubios cu un aparat foto la gât. Al doilea aspect e acela că trebuie să fiu foarte atent la inventarierea străzilor pe care caut mascaroanele. Înregistrez câte un track GPS de fiecare dată când ies la “vânătoare”, ca să văd pe unde am fost și să evit să trec prin același loc de mai multe ori.
Există un mascaron pe care l-ai urmărit mult timp, fie pentru lumină, fie pentru acces, fie pentru că simțeai că „nu ți-a ieșit încă”?
Nu, n-aș zice că mi s-a întâmplat asta. În schimb, mi s-a întâmplat de mult prea multe ori ca un mascaron să se ascundă de mine. Pare greu de crezut, dar în majoritatea dăților când le caut mă plimb cu Oana, partenera mea, deci suntem două perechi de ochi. Și există locuri care ne sunt oarecum în drum, prin care nu exagerez dacă spun că am trecut de sute de ori, și de câteva zeci bune de când am început proiectul. Și s-a întâmplat nu o dată să găsesc câte un mascaron de care n-am știut, și care e pur și simplu la vedere. N-am nicio explicație pentru asta, dar mereu mă amuz la gândul că nu numai că sunt niște fețe, dar se și poartă de zici că-s vii, ascunzându-se.
Ai descoperit vreodată un mascaron care te-a făcut să râzi, să te neliniștești sau să te întrebi ce era în mintea sculptorului?
De mai multe ori. Eu, pe harta online unde îi marchez, i-am împărțit în mai multe categorii: oameni, animale, green men, mitologice. Ei, pe lângă aceste categorii ar mai o categorie, care nu e trecută acolo, pe care aș numi-o, sincer, “oare ce-a vrut să zică autorul”, asta ca să fiu elegant. Nu mă întâlnesc prea des cu mascaroane din categoria asta, dar când mă întâlnesc, de fiecare data mă amuz.
Dacă Bucureștiul ar fi obligat să-și aleagă un singur mascaron drept emblemă, care crezi că ar fi și ce ar spune despre oraș?
Spre bucuria mea, nu numai că sunt multe mascaroane în București, dar sunt foarte, foarte diferite. Există câteva modele, să zicem în jur de zece, pe care le întâlnești în mai multe locuri, dintre care o doamnă foarte eleganta, nu foarte mare ca dimensiune, ce poartă un soi de coroniță și mărgele, care conduce detașat la capitolul prezență. Așa că, doar pe motiv de volum, pe respectiva doamnă aș numi-o ambasador la capitalei.
Dacă ai putea reintroduce tradiția sculptării de mascaroane pe clădirile noi, ce tip de expresii sau simboluri crezi că ar reprezenta cel mai bine Bucureștiul contemporan.
Bucureștiul, vechi sau contemporan, nu cred că poate fi mai bine reprezentat decât de niște mascaroane înfățișând personajele lui Caragiale, și chiar pe Caragiale însuși, sub formă de mascaron, l-aș vedea de veghe deasupra intrării în primărie.
Dacă ai putea „intervieva” un mascaron, ce întrebare i-ai pune și de ce?
Pe toți, pe absolut toți i-aș intervieva. I-aș întreba pe fiecare cum au ajuns să stea unde stau și să arate cum arată. Asta pentru că sunt mai mult decât intrigat de misterul în care e învăluit fiecare. Nu știu nimic, despre niciunul. Și mi-ar plăcea mult să aflu măcar o poveste despre ce l-a mânat pe proprietar să opteze pentru un anumit tip de mascaron. Sunt dăți, de exemplu, în care întâlnesc chipuri atât de aparte, încât îmi e imposibil să cred că au fost alese dintr-un catalog, ci că mai degrabă că înfățișează copiii sau soția proprietarului, sau pe însuși proprietarul.
Ești încă la „vânătoare” de mascaroane sau te-ai oprit? Ce planuri ai cu colecția pe care ai strâns-o și ce gânduri de viitor ai cu acest proiect inedit?
Mai durează. Eu mi-am propus să inventariez tot Bucureștiul. Știu, e un plan îndrăzneț și e realist să cred că, oricât mi-aș dori, n-o să-mi iasă. Dar o să fac atât cât pot eu și mă voi opri atunci când am să cred că, cel puțin ca arie, am acoperit tot. Până acum mă apropii de o mie de mascaroane fotografiate și, judecând după hartă, am acoperit cam jumătate din București. Îndrăznesc să visez la o carte cu cele mai frumoase mascaroane, dar mai e până acolo, e doar un gând. Oricum, ceva mai mult decât o pagină de social media sigur va fi…
