Mergi pe o stradă îngustă, într-o noapte de primăvară, se vede Sirius și cireșii miros indecent de tare. E asta frumusețe?
Poate fi și să pălească, fără a o observa, în lipsa unei stări de ataraxie cu care e obligatoriu să coexiste, poate fi pentru alții, fiindcă frumusețea, ca și realitatea, e percepție, poate fi doar pentru tine fără ca ea să existe, poate să fie prea multă încât să nască frustrare în raport cu contextul vieții tale. Azi s-a ars ca o țigară uitată în scrumieră și am plâns pe drum în mai multe reprize, fiindcă nu am văzut nicio fărâmă de frumusețe în mine. Așa s-a și născut ideea acestui articol, cum s-au născut și câteva certuri pe seama plânsului meu considerat „nejustificat” de către cei de lângă mine, cum s-a născut și o plăcintă bougatsa în cuptor, acum două ore, și un ness de seară inutil.
Am fost un copil cu îndeletniciri mai puțin uzuale, cel puțin în raport cu vremurile de atunci, cu puncte de interes ale cu totul altei vârste, cu nevoi afective greu de susținut (pe care și azi le am la aceleași cote) și cu un preaplin cu care nu știu nici azi, cum nici atunci nu știam, ce să fac. Nevoi peste nevoi, peste sentimente amestecate, contradictorii, peste dorințe, peste alte nevoi, paradoxale, în război una cu alta, de iubire paroxistică, consumatoare, insistentă, manifestă, de prost gust și de autosuficiență, de libertate extremă și de predictibilitate, de carpe diem și de supra asigurare, de autonomie și de dependență maladivă, de frumusețe, ca formă de supraviețuire, de plăcere în tot și toate, de înfiorare, de nu mă întreba nimic, ca apoi să mă supăr că nu o faci, de cadre cotidiene dorite, aproape picturale, cinematice, de multă emoție de metabolizat, de estetică a vieții. Știu cum să fiu mânioasă și știu să răsfăț ca nimeni alta. Știu să înjur și știu să spun povești, la culcare. Știu să mă redresez, e drept în ultima clipă, și știu să mă abandonez, asta din prima clipă. Știu multe, dar nu fac tam-tam. Ce n-am habar e să trăiesc fără frumusețe, de la cea mică, flagrant meschină, jenant de recunoscut în fața oricui, până la cea copleșitoare, esențializată, abia întrezărită, aproape intuită, de la cea fizică la cea imaterială, de la frumusețea dictată de ordine la cea creată de haos, de la frumusețea limbajului până la frumusețea tăcerii. Mă preocupă frumusețea și asta îmi va scădea nota la purtare, dar pe cine interesează și cui îi pasă?! Dacă asta înseamnă frivolitate, sunt alături de toți filozofii, scriitorii, artiștii, muzicienii care au „practicat-o” în varii forme, creând în numele ei. Poate că ar fi mai strategic să practic ipocrizia și să arăt interes pentru ceva mai nobil, precum scăderea natalității somonilor și factorii de influență, însă pe cer se pot vedea Capella și Aldebaram și asta pentru mine contează mai mult.
De mii de ani, filozofii, societatea, epoca ne modelează ideile despre regina valorilor estetice: frumusețea. În Banchetul, Socrate stă de vorbă cu Diotima, care descrie frumusețea ca ceva spre care tindem, începând de la fizicul unui singur corp, apoi al mai multor corpuri, apoi la frumusețea minților și a ideilor, ca apoi să ajungem la ea, frumusețea în sine, aceasta fiind, de fapt, o scară estetică, ce leagă fizicul de metafizic. Această viziune asupra frumuseții ca ascensiune intelectuală, dacă stăm să observăm, coincide cu anumite tradiții arhitecturale precum mănăstirile, bibliotecile, locurile sacre, care ne ghidează spre ceva măreț, așa cum discursul Diotimei ne ghidează spre frumusețea imaterială. Doar că Aristotel zice NU! și pune pe tavă o viziune diferită asupra frumuseții: ordine, proporție, coerență și ilustrează afirmația cu cunoscutul exemplu: un număr de cărămizi fără noimă pare fără scop, același număr de cărămizi, dar dispuse într-o formă oarecare, pare că a avut la bază o intenție, chiar dacă nu avem certitudinea asta, însă această ordine le face frumoase. În Meditații despre filozofia primă, Decartes se interoghează asupra propriilor sensuri, asupra lumii, chiar și a matematicii, până când certitudinea „cogito, ergo sum” mută ideea de adevăr și eventuala frumusețe în interior. Frumusețea nu mai e o realitate externă, ci ține de subiectivitate, un fel de precursorat al statusurilor de azi „beauty is in the eye of the beholder”, mai cu seamă ale celor care niciodată nu l-au citit pe autor, dar asta e altă poveste. Se succed teoriile lui Kant și Hegel care mută atenția pe maniera în care experimentăm frumusețea și, cum mintea noastră contribuie atât la crearea acesteia, cât și la recunoașterea ei, Kant, poate mai maleabil, Hegel, mai încrâncenat, statuează că frumusețea artistică surclasează frumusețea naturală, căci ea combină frumusețea naturală cu spiritul uman. Cu începutul secolului XX, frumusețea intră în declin, în special în artă, atingând cel mai mult arhitectura, odată cu poziția lui Max Ernst despre propria artă: „Nu a fost făcută să atragă, ci să facă oamenii să țipe”. Frumusețea devine acum nostalgică și are nevoie de indulgență. Impulsul artei moderne a avut la bază dorința de a distruge frumusețea, va declara mai târziu Barnett Newman. Frumusețea va reveni în discuție la sfârșitul secolului XX, odată cu lucrarea lui Danto, Abuzul frumuseții, o pledoarie argumentată, care poate admite că frumusețea a fost repudiată din artă, însă, pentru înflorirea naturii umane, frumusețea este esențială. Idee susținută apoi de neuroștiință și psihologie, prin Chatterjee și Etcoff, concluzia fiind că frumusețea nu e un lux, ci o valoare de bază, umană.
Admirarea curburilor unei statui, norii pufoși, proporțiile unui spațiu, forma unei flori sunt dovezi clare că frumusețea, de fapt, contează și că teoriile nu pot opri ca frumusețea să ne modeleze felul în care ne construim și locuim lumea. Frumusețea nu este aparență, frumusețea este înțeles, este plăcere, este emoție. Și atât!
„Your arms would not be able to stretch as far as necessary to form an adequate gesture for beauty (you know that, don’t you?), so beauty remains in the impossibilities of the body” (Beauty – Einstürzende Neubauten – 2000)
Și să nu analizăm frumusețea când apare, căci asta o face să dispară!
Disclaimer – titlul este un vers din piesa Beauty – Einstürzende Neubauten și este ales intenționat lung pentru că societatea e imună la schimbare și e de datoria noastră ca, prin lucruri mici, inofensive, să spargem cât mai multe tabuuri.
