Dac-aș fi fost bărbat, m-aș fi prezentat cu numele Maier, indiferent de cum m-aș fi numit. Aș fi avut o obsesie pentru helăncile fine din cașmir bleumarin și pentru parfumurile cu tămâie și mosc.
Aș fi purtat un ceas vechi cu curea, neapărat verde pădure, și niciodată nu m-aș fi mulțumit cu ceva călduț. Serile, m-ai fi găsit într-un bar pe Moșilor, iar ziua, în Cișmigiu, jucând șah cu pensionarii. M-aș fi îndrăgostit teribil doar de o femeie cu zvâc, pentru care aș fi luptat cu toate armele pe care un război de uzură al sensibilității l-ar fi implicat. Mi-aș fi dorit de la ea nervi și agitație, și amor, și lamentări, și „mâncărică”, și patimă, și bilete de dragoste, și înjurături, și vaze sparte. Aș fi adorat blues-ul toamnei, mirosul de pin, paltoanele trei sferturi, garoafa la butoniera lor, stilul Bauhaus, bourbonul, m-aș fi ferit de culori, așa cum m-aș fi ferit să mă folosesc de minciuni. Aș fi detestat bărbații macho și femeile accesibile. Din când în când, m-aș fi gândit de ce s-a sinucis Voronca în timp ce scria manualul perfectei fericiri.
Iată o inedită perspectivă a cunoașterii mele, în calitate de ce nu sunt, pe care o ofer la schimb răspunsului la întrebarea, parafrazând, où sont les neiges d’antan cu où sont les hommes d’antan?
E martie și acest articol ar fi trebuit a fi centrat pe femeie, dar femeia poate exista doar dacă avem și un referent cu care să fie pusă în opoziție, așa cum nu s-ar putea vorbi de soare fără a recunoaște existența norilor. Plus că martie e o lună dezechilibrată meteo, așadar, de ce nu ar fi dezechilibrată și ca abordare tematică, pe subiecte de sertar sau de subtilitate sau care chiar nu și-ar avea rostul azi. Să fac aici un mic disclaimer: nu am nimic cu femeile, cu niciuna chiar, însă, de plăcut, îmi plac doar unele, bănuiesc că e acceptabil acest act de sinceritate, altfel mi-ar fi fost la fel de ușor să bag o ipocrizie, o minciună ce anulează însăși natura umană și să spun că îmi plac toate femeile. Nu, ce eu sunt plăcută de toată lumea? Am eu pretenția asta utopică? Nu! Atunci să nu o aibă nimeni, că realitatea dintr-o minciună nu există decât acolo, în ea, ca un pistil în mijlocul unei flori artificiale.
Mă întorc să găsesc bărbatul. Și când spun bărbat, subînțeleg și înțeleg o lume, la fel ca în cazul femeii. O lume diferită însă, o lume în care există atât note comune, cât și foarte multe particularități despărțite cu un slash.
Ascult Califano, Per noi romantici. Care romantici, i-aș zice cu delicatețea pe care doar o femeie ajunsă la disperare o poate manifesta, că eu nu îi întâlnesc decât pe ăia care, deși nu știi cine sunt, printr-un mesaj, îți listează toată oferta pe care ți-ar putea-o pune la dispoziție, toate avantajele, despărțite de virgulă și toate din zona materială. Nimic însă din ceea ce am putea numi seducție intelectuală, cea mai puternică și inoubliable formă de seducție din câte există. Les mots bleus qui font les gens heureux nu există, cum nu există decât costume sur measure, niciodată relaxed fit, cămăși mai mici cu un număr, două, pentru un plus de iluzie pentru corporalitatea masculină tonifiată (sic!), cum nu există nicio cutie de țigarete de ciocolată de la Muzeul Freud, penibil de ieftină, de 12 lire, sau o lădiță cu smochine pe care să ți-o ofere cu nonșalanță în loc de un coș cu flori (de obicei, cu hârtie roșie și compoziție incoerentă: flori din sezoane diferite, mărimi și forme diferite, culori la fel de nepotrivite între ele, dar suficient de costisitor, cât să impresioneze o bambolla modernă). Ah, cu ce patos scriu! Îmi vine să mă pup singură fiindcă, într-o lume atât de speculativă și imitativă, încă sunt eu. Insert here: un mic laudatio! Am inserat. Gata!
Dac-aș fi fost bărbat, m-aș fi prezentat cu numele de Maier, oricum m-ar fi chemat, și mi-aș fi ales o femeie de peste 30 și de ani. Nu, nu m-a influențat Balzac, ci am trăit cu carnea mea aceste vârste de 20-30-40. Tinerețea are atuurile ei, dar nu are rafinament, frumusețea e încă neesențializată, caracterul – în formare, intelectul poate fi bogat, dar nu prea plin, iar seducția de lolită nu a cunoscut forme mai elaborate. O femeie de 37 de ani, posibil, cu miere în păr, pomeți proeminenți, limba cu dungă, pistrui și vena groasă pe gât. Prima întâlnire ar fi fost la Observatorul „Amiral Urseanu”, de unde apoi fiecare pleca pe drumul lui. Nu mi-aș fi dorit să o invit la mine, de frică să nu zică da. În atare condiție de accesibilitate, interesul meu s-ar fi mutat fără vreun efort către alte lumi posibile și nu aș fi vrut nici asta. Cu cât de departe m-ar fi ținut, cu atât aș fi insistat mai mult și cu cât m-ar fi purtat de la plăcere la disperare, de la tot la nimic, cu atât m-ar fi sedus mai tare. Cu toate că ar fi fost o seară de vară, că doar suntem la „Urseanu”, aș fi purtat un sacou subțire, bleumarin, cu cut auster, pentru că rigoarea e cea mai mișto glazură a unei boemii deșănțate, atunci când ea se întâmplă să existe de la sine (cazuri rare, mă autoinclud!) și espadrile din piele întoarsă crem. N-aș fi mâncat gumă ca să astup mirosul de tutun și singura atingere pe care aș fi avut-o cu ea ar fi fost așezându-mă în spatele ei să o iau de ambii umeri ca un gest ce ar fi comprimat în el amiciție, distanță, interes, încredere și puțină senzualitate. În rest, gestul ar fi fost potrivit, că doar priveam cerul.
Primul cadou ar fi fost o bucată de sticlă de mare, smaraldină, fasonată de timp și valuri, iar cel de-al doilea, o tabacheră burgundy. Apoi nu i-aș mai fi oferit nimic, până la prima ocazie specială, formală, de calendar, când i-aș fi comandat Bolaño, de la Livraria Bertrand, cea mai veche librărie din lume. I-aș fi lăsat-o la un magazin de lângă casa ei și i-aș fi spus că n-am avut cum să o sun să coboare că eram presat de timp, dar că la vânzătoarea brunetă, cu păr lung, i-am lăsat ceva să ia când are timp. Aș fi purtat corespondența asezonată cu ore de noapte, dar și de miezul zilei, când strălucește soarele pe cer și nu e momentul să te lansezi pe orbita sentimentalismelor. I-aș fi scris patetic, romanțat, ferm și îndrăzneț, dar cinematic, încât să nu mă uite nici când va împleti șosete nepoților. De ziua mea, n-aș fi făcut niciodată tam-tam. Un bărbat care-și serbează ziua cu mult filigran își pierde din masculinitate. Verile le-aș fi petrecut în sate pescărești de la Mediterană, aș fi colecționat foutas și aș fi învățat să gătesc și să fac cea mai bună salată de vinete și cei mai crocanți cartofi prăjiți. Aș fi exagerat în tot și aș fi sucit mințile fără nicio intenție, în timp ce m-aș fi gândit la ceea ce mă gândesc și acum, ca femeie: aș fi capabil, ca pentru un capital de imagine în concordanță cu cererea prezentului, să renunț la plăcerea de a fi cine sunt? Aș fi băgat mâna prin păr, nevrotic, și aș fi răspuns: Merde! Notă suplimentară: aș fi fost tuns precum Jeremy Irons.
