Văd un reel, pe pagina unei persoane publice, care trece în revistă valorile ei. Prima declarată este autenticitatea, după care urmează toate crezurile ideologiei de modă nouă și ale moralității de modă veche, ceea ce face ca prima să dispară, ca atunci când un dar adversativ anulează afirmația anterioară.
Mulți or să muște treaba asta fără a chestiona faptul că a fi autentic este la polul opus comunului. Nu poți să rămâi și „particular”, și model social, adoptând credințele și comportamentele majorității. E o gălușcă mare, dar de când există atâtea food-fetish, nu e imposibil să o înghiți. Nu-ți zic decât atât. Când totul intră într-un tipar și doar așa trebuie să fie, se naște o ruptură tot mai clară între adevăr și mauvaise-fois. Nu am în cap autenticitatea în context filozofic, care notează că a fi autentic nu înseamnă a fi „adevărat” în sens static, ci a fi creatorul activ al propriului sens și al propriei identități, cât am mai degrabă ca punct de referință esența lui Debord, pentru care autocunoașterea este un act de rezistență împotriva spectacolului, o redescoperire a propriei autonomii, în raport cu tot ceea ce propune această societate a spectacolului.
Mă trezesc cu un singur țel, un țel care nu va trece drept nobil în fața niciunuia dintre cei pentru care plăcerea nu este subsumată unui câștig afectiv. Un scop al unei stări fixe: să simt, să-mi ofer, să descopăr.
Fiecare mișcare e făcută pentru haloul ei emoțional. Primul gest al dimineții este să dau drumul veiozei, să aprind o țigară și să-mi fac un ness cu lapte. Următorul e să văd ce îmi oferă vremea, o obsesie meteo, de care stă prinsă, într-o relație de regent și subordonat, starea mea. Dacă lumina e rece, gri, ceva ce seamănă cu cea din Final Portrait, e perfectă, se poate pleca de aici în 24 de ore de hedonism, dacă e soare cald auriu, la fel, se poate atinge o stare de ataraxie, dacă, în schimb, e soare cu lumină albă, puternică, strălucitoare, atunci e o zi de la care nu aștept nimic mai mult decât să treacă. Nu, nu e un deficit de maturitate, ci doar un mod de a trăi al celor care au un nivel înalt al percepției și care, implicit, procesează emoțiile mai intens. Sintetizând, am o lume atât de personală, încât în ea nu pot încăpea nici măcar îndatoriri cotidiene, fără a le da un blur oricât de mic de frumusețe, de cinema, de emoție. OK, îmi spun, va trebui să merg la supermarket, să fac cumpărături, dar asta nu mă va împiedica să aleg să le pun în sacoșa din pânză neagră, cu chipul lui Gainsbourg, pe care am luat-o din casa în care a trăit, devenită acum muzeu. Azi, spre exemplu, eram foarte obosită, dar era zi de gătit și am făcut-o până la capăt, cu trei feluri, dar pentru asta am avut nevoie să-mi imaginez mai întâi cum va arăta mâncarea ca într-un bistro parizian, de pe vremea lui Modigliani, în farfuriile cu dungă roșie pe margine, de pe ultimul raft din dulap.
În pauza dintre luat de pe aragaz, băgat la cuptor, am fumat o țigară și am dansat, singura variantă care există pentru mine de a face sport, o găselniță din același registru care mă conduce prin viață, de a da puțin farmec oricărui lucru care îmi displace sau un plus de farmec oricărui lucru care îmi place. Dansul presupune o stare și are frumusețe prin libertatea actului, pe care nu o pot nici măcar întrezări într-o sală de sport, mișcându‑mă la unghi de 900, între sticlă și inox.
M-a întrebat A. zilele astea: auzi, tu ai fi capabilă să renunți la plăcerea proprie, la gratificarea emoțională imediată sau la modul personal de exprimare, pentru orice tip de beneficii, fie ele de imagine, financiare sau profesionale? Nu, magnetismului autenticității eu nu mă pot opune. M-ai suspecta de individualism, dar chiar și așa mă exonerez, fiindcă doar individualismul se poate asocia cu experimentarea, creația, fie ea artistică sau nu, respingerea normelor de masă și eu nu-mi doresc statutul de actor pasiv al propriei vieți. Și mă întorc la situaționistul Debord, ca și cum ar fi fost tata și ar fi făcut imprinting fără nicio intenție, doar crescându-mă. Nu pot să trăiesc condusă de sloganuri, trenduri de sezon, gesturi împrumutate de pe Instagram, iluzii manipulatoare, crezuri care nu-mi aparțin, etichete, frica de a nu fi percepută eronat sau de a părea frivolă. Pe scurt, mă iubesc prea mult încât să renunț la mine. Mă iubesc, a nu se citi că mă și plac. De plăcut, de fapt, nici nu e treaba mea. E treaba celor pe care pot lăsa o dâră insurmontabil de frumoasă, cum au lăsat versurile unei melodii primite recent, după foarte mulți ani, de la un fost iubit: „C’est une chanson qui nous ressemble/ Toi tu m’aimais, et je t’aimais/ Nous vivions tous les deux ensemble/ Toi qui m’aimais, moi qui t’aimais/ Mais la vie sépare ceux qui s’aiment/ Tout doucement, sans faire de bruit/ Et la mer efface sur le sable/ Les pas des amants désunis”.
Secolul ăsta e înăbușitor pentru mine, mă obligă să apelez la forme de subversiune, pentru a dizolva sensul aparențelor, măi A.! Eu sunt „multe”, și această fragmentare consolidează imposibilitatea de a mă duce dinamic și structurat pe o singură direcție. Invoc dreptul la opacitate al lui Glissant, de a se păstra complexitatea unică a fiecărui individ sau culturi și refuz de a fi redusă la o singură definiție. De-asta sunt și atât de obosită seara, când pun capul pe pernă, de la luptă. De asta și între perspectiva și adaptabilitatea care mi se cer, în economia zilei, eu mă ocup de altceva. Orice acțiune-investiție are la capăt scopul de a cunoaște mai mult și de a mă drapa în senzații. Cât despre beneficii, le-aș putea accesa oricând, schimbând mobilul, din cel optim pentru mine în cel facturat optim, de către ceilalți, dar nu pot și nici astrograma făcută de M. nu susține că aș putea.