Sonia este, mai întâi de toate, o femeie puternică, un om cald și empatic, care cucerește instantaneu orice audiență, fie că este vorba de publicul din social media sau de pe micul ecran. Și are mereu planuri mărețe, cărora se dedică cu toată ființa sa. A fost o reală plăcere să stăm de vorbă cu ea și vă invităm să citiți un interviu de excepție.
Foto: Matei Buță
Styling: Lucia Faur; Asistent Styling: Andrada Cristea; Machiaj: Ina Raicu; Hair: Gabriela Buică
Locație: Kuziini Concept Store – Bulevardul Unirii 63, București
*****
Sonia, noi te cunoaștem de ceva vreme, dar spune-ne câteva cuvinte despre tine, sau ce ai spune despre tine dacă te-ai afla față în față cu un interlocutor necunoscut?
Depinde mult unde ne întâlnim. Dacă e o cafea, probabil aș spune că sunt o femeie care a trăit mai multe vieți într-una singură și încă mai are curiozitatea vie și dorința de a descoperi lumea și energie să o facă. Dacă e un lift, să zicem un elevator pitch, atunci aș spune doar că lucrez cu oamenii și cu întrebările lor, cărora încerc să le ofer răspunsuri sau soluții realiste. Iar dacă e o cină lungă, aș spune poate că prefer mai degrabă să observ decât să vorbesc despre mine. Am observat la mine că îmi place tot mai puțin „să mă prezint” și mai degrabă să las omul să mă descopere. Sigur contează mult și contextul. Dacă este unul formal, de business, sau o întâlnire cu un interlocutor din viața privată. Cred că sunt, pe de o parte, un „brand”, dar cu siguranță sunt un om care a devenit vizibil fără să-și piardă nevoia de sens și care a construit „brandul” pe autenticitate și experiențe și interese reale.
Privind înapoi la începuturile carierei tale, care a fost momentul care ți-a schimbat definitiv direcția profesională?
Este dificil să spun că mi-a fost schimbată direcția profesională, pentru că eu am fost pe direcție de la bun început. Din punctul ăsta de vedere, viața m-a „coordonat” tare frumos și potrivit cu mine în fiecare etapă a vieții. Mi-este foarte clar că activitatea în universul media este cea pentru care am fost făcută, doar că m-am adaptat vremurilor în comunicarea mea. Ceea ce aș puncta mai degrabă este că a existat un aspect care mi-a dat direcția profesională. Și asta a fost nivelul limbii germane pe care am vorbit-o atunci când am fost selectată ca prezentatoare a Emisiunii în limba germană pe TVR1, deci așa am ajuns în televiziune, așa am ajuns prezentator TV. A fost ceea ce știam bine să fac, ce mi-a deschis larg ușile către ceea ce sunt astăzi. Apoi totul a venit foarte firesc, pe interesele și pasiunile mele. Mă simt extrem de norocoasă și binecuvântată că am privilegiul de a munci și a face bani din ceea ce îmi place și ceea ce mă împlinește, fără să însemne că este simplu sau lipsit de provocări.
Ai deja câțiva ani buni de televiziune; ce te motivează astăzi să rămâi prezentă într‑un peisaj media aflat într-o transformare continuă?
Au fost 22 de ani de Televiziune Română cu cele două emisiuni (Akzente și Vreau să fiu sănătos) plus recordul de a fi în rol de spokesperson pentru Eurovision – de cinci ori. Nimeni de la noi nu a mai avut acest rol de atâtea ori. În 2022, colaborarea mea cu TVR a fost întreruptă brusc și fără sens de conducerea de atunci, ceea ce m-a pus în poziția de a munci mai mult la proiectele mele în online – site-ul www.doer.ro, platformele de social media care au crescut sănătos, frumos și inteligent, prezentări de evenimente în țară și în străinătate. Iar de mai bine de un an, prezint bilunar o rubrică de maniere și eleganță la ProTV, în cadrul emisiunii Vorbește lumea. Practic, conexiunea cu televiziunea nu s-a oprit mai niciodată. Dar ca să revin la întrebarea ta, pentru mine, fix acest tip de schimbări constante sunt o provocare cu care mă delectez, pentru că mă scot din zona de confort și presupun o evoluție.
Am înțeles că vei inaugura în curând un podcast. Despre ce este vorba și ce te entuziasmează cel mai mult în legătură cu el?
Am lansat la jumătatea lunii ianuarie „Codul femeii conștiente” și sunt foarte mândră de mine că, într-un final, mi-am luat inima în dinți să dau naștere și acestui proiect pe care îl am în cuptor de multă vreme. Podcastul este despre femeia reală din spatele femeii funcționale. Despre bani, putere, rușine, plăcere, singurătate, credință, corp, iubire, fericire. Despre ce nu încape într-un reel și reprezintă interesele mele și ale comunității mele. Mă entuziasmează spațiul acesta nou pe care îl descopăr pe YouTube pentru că îmi cere iarăși adaptare.
Lansezi acest podcast într-o perioadă în care conținutul audio devine tot mai stufos. Cum te poziționezi și ce strategii ai gândit pentru a te diferenția de alte proiecte?
Eu consider că este loc suficient pentru toată lumea în acest spațiu enorm numit online. Pentru că fiecare este un individ unic, cu daruri și talente unice, cu experiențe de viață, personale, profesionale diferite. Așa că ceea ce mă diferențiază, în primul rând, este persoana mea. Și o abordare care la noi este mai rară o reprezintă faptul că nu este un podcast cu invitați, ci un self talk. Practic, eu iau o temă și o dezvolt cât pot de bine.
Fie că vorbim de podcast ori televiziune, care este cea mai mare responsabilitate pe care simți că o ai față de publicul tău?
Să nu-i subestimez inteligența. Și să nu-i folosesc vulnerabilitatea. Trăim într-o epocă în care emoția este adesea exploatată pentru engagement (și așa mă surprinde cum oamenii nu își dau seama), iar confesiunea a devenit monedă de schimb. Eu cred mult în ideea că ceea ce spui modelează felul în care oamenii gândesc, simt și se raportează la ei înșiși. De aceea, încerc să-mi aleg cuvintele, nu să le cosmetizez. Ideea e că responsabilitatea nu este doar să spui lucruri adevărate, ci să le spui într-un mod care nu manipulează. Să nu transform frica, nesiguranța sau nevoia de sens a oamenilor într-un spectacol. Publicul nu are nevoie de dramatizare, ci de claritate, de repere, de conversații care nu îl infantilizează și nu îl împing spre soluții rapide, dar goale. În același timp, simt o responsabilitate și față de mine. Vulnerabilizarea publică trebuie să aibă o măsură. Nu tot ce este autentic trebuie expus și nu tot ce este dureros trebuie împărtășit. Există lucruri care cresc doar în intimitate. Echilibrul dintre ce aleg să spun și ce aleg să păstrez pentru mine este unul fin și mereu în negociere. Dar cred că tocmai acest discernământ face diferența între sinceritate și exhibiționism.
Ești implicată în numeroase proiecte dedicate femeilor. Ce realitate ai descoperit în spatele acestor inițiative?
Da, în ultimii ani, chiar am descoperit multe despre universul feminin, despre spațiul acesta emoțional al nostru atât de complex, dar și complicat uneori. Că femeile nu au nevoie să fie motivate, ci permise. Permise să fie mai puțin drăguțe, mai puțin disponibile, mai puțin vinovate. Realitatea e că multe femei sunt extrem de capabile, dar profund obosite. Și nimeni nu vorbește serios despre asta. De asemenea, femeile mai au nevoie nu neapărat să fie ajutate, căci sunt foarte puternice, ci să simtă că nu sunt singure, că mai este cineva care trăiește experiențe similare. Au nevoie să vadă speranță. Prin evenimentele Doer Talks, am avut ocazia să mă întâlnesc față în față cu multe femei din comunitatea mea și de fiecare dată aceste întâlniri au fost extrem de emoționante. Abia cu aceste ocazii am înțeles cu adevărat cât de important este ce exemplu dau, ce fel de model de femeie sunt și ce cuvinte rostesc. Am avut evenimente la care au fost prezente femei care nu au ieșit din viața domestică mulți ani după ce au născut. Erau cu lacrimile în ochi de câtă nevoie aveau de socializare, aveau nevoie să se îmbrace frumos, să se machieze și să lase altcuiva pentru câteva ore toate grijile.
Există o poveste personală care te-a determinat să devii o voce activă în susținerea femeilor?
Eu încă din perioada în care eram model aveam un statut de „rebelă”. De femeie pentru care obediența nejustificată nu a fost niciodată o opțiune. Și le încurajam încă de atunci pe colegele mele să nu se lase încălecate, muncite mai mult decât se stabilise în contract. Din păcate, frica, necunoașterea și educația românească pe principiul „capul plecat de sabie nu-i tăiat” lasă puțină inițiativă și luare de poziție. Și deseori acestea bat dorința de a te lupta pentru drepturile tale.
Care este cea mai frecventă barieră pe care o întâlnești în acest mediu în care-ți desfășori activitatea?
Trăim într-o societate profund misogină, chiar dacă ne place să credem că am evoluat. Doar că această misoginie nu mai arată brutal, ci rafinat. E ambalată în „păreri”, „griji”, „sfaturi bine intenționate”. Femeia este, încă, vinovată înainte să fie ascultată. Nu are voie să greșească. Iar dacă o face – absolut uman, firesc –, este judecată fără drept de apel. Crucificată, de multe ori, cu o rapiditate care spune mai multe despre fricile celorlalți decât despre fapta ei. Ce e poate cel mai dureros este că această judecată vine adesea din partea altor femei. Un mecanism vechi, internalizat: dacă o femeie „iese din rând”, trebuie corectată, penalizată, readusă la locul ei. Pentru că, în adânc, ne-a fost tuturor insuflată ideea că locul este puțin și competiția inevitabilă.
În mediul meu, bariera se manifestă prin etichete. Femeia frumoasă trebuie să compenseze, să demonstreze că nu e doar atât. Femeia profundă trebuie să se explice, să nu fie „prea mult”. Femeia matură trebuie să se retragă, să lase locul liber, preferabil în tăcere.
Eu am ales să nu joc niciunul dintre aceste roluri. Nici pe rând, nici pe toate deodată. Și, da, asta deranjează. Pentru că o femeie care nu cere scuze pentru sine își vede de calea ei, nu face compromisuri, nu face ce face toată lumea doar ca să fie în rând cu lumea și trendurile, are rezultate vizibile și devine inconfortabilă într-un sistem construit pe conformare. Dar poate tocmai acest disconfort e începutul unei conversații reale.
Ce înseamnă, pentru tine, puterea unei comunități feminine unite?
Din ce am observat până acum, este vorba despre respect real. Fără competiție mascată, fără comparații. Ceea ce este ușor dacă femeile activează în medii diferite. Dacă sunt din aceeași industrie, aproape toate „prieteniile” se sfârșesc rău. Dar o comunitate care s-a adunat pentru că a vrut și a găsit valoare comună într-un anumit spațiu virtual este o comunitate de femei care nu se salvează una pe alta, ci se văd. Și asta cred că e suficient.
Dacă ar fi să alegi un singur mesaj pe care să-l transmiți femeilor din România, care ar fi acela?
Nu mai alergați după a fi ceea ce nu sunteți. Nu vă mai grăbiți să deveniți altceva sau altcineva. Priviți femeile pe care le „invidiați” cu recunoștință pentru că vă arată ceva ce vouă vă lipsește în interior, mulțumiți-le, doriți-le să le fie bine și căutați în voi propria mulțumire. Credeți-mă, fiecare dintre voi aveți multe motive de recunoștință. Dar le minimizați.
Ce teme simți că lipsesc din conversațiile publice și îți dorești să le aduci în prim-plan?
Sunt mai multe, dar două îmi vin acum primele în minte pentru că mă preocupă și mă afectează uneori. În primul rând, starea relațiilor de cuplu și poziționarea tot mai greșită și nefirească, atât a femeilor, cât și a bărbaților. Vorbim mult despre iubire, dar prea puțin despre realitatea ei. Relațiile au devenit tot mai greu de susținut pe termen lung, nu din lipsă de sentimente, ci din cauza unor așteptări nerealiste, cultivate de ambele părți. Cerem totul – chiar și ceea ce nu ni se cuvinte – doar pentru că existăm, imediat, fără să mai fim dispuși să traversăm etapele incomode. În ultimele luni, am făcut un mic experiment social și concluziile nu sunt deloc confortabile, nici pentru femei, nici pentru bărbați. Le voi aduna într-un articol pe site-ul meu, www.doer.ro, și sunt conștientă că va fi deranjant pentru mulți. Dar cred că avem nevoie de adevăr.
Al doilea subiect este relația noastră cu banii. Sau, mai precis, felul în care îi privim pe oamenii care îi au. În spațiul public vedem adesea doar exemplele extreme, asociate cu îmbogățiri dubioase, iar de aici se naște o suspiciune generalizată: ideea că banii se fac doar incorect. Este profund nedrept. Există foarte mulți oameni care câștigă bine prin muncă serioasă, consecventă, prin sacrificii reale și competență.
Poate ar fi util să ne oprim o clipă înainte de a spune: „Ia uite câte case are, câte mașini, câte vacanțe!” și să ne întrebăm: „Ce a făcut omul acela pentru ce are? Aș fi dispus/ă să muncesc la fel? Să fac aceleași alegeri? Să duc aceleași riscuri? Am aceeași pregătire, aceeași disciplină?”
Poate că, schimbând întrebările, am schimba și perspectiva. Iar oamenii care reușesc ar deveni modele, nu ținte ale invidiei.
Cum reușești să-ți păstrezi autenticitatea într-un mediu în care totul pare filtrat și calibrat pentru imagine?
Pentru că, dincolo de tendințe, cred că aceasta este singura rețetă care funcționează pe termen lung. Și, foarte pragmatic, este singura ipostază în care mă simt confortabil. Am încercat, ca toată lumea, să fiu „mai potrivită”, „mai adaptată”, „mai pe plac”. Nu mi-a ieșit. Și nici nu m-am simțit bine. Nu-mi place să copiez, nu vreau să spun minciuni și nu doresc să susțin cauze, idei sau doctrine în care nu cred, doar pentru că sunt populare într-un anumit sezon. Prefer să pierd un val decât să-mi pierd direcția. Iar, da, când ești diferit, nu ești automat îndrăgit. Uneori, ești doar tolerat. Alteori, ești ignorat. M-am obișnuit. Am ales dintotdeauna să merg pe drumul meu, cu valorile mele, de la care mă abat tot mai puțin. Și, mai ales, cu limite clare. Nu arăt tot, nu spun tot, nu răspund la tot. Într-o cultură a expunerii continue, discreția a devenit aproape un act de rebeliune. Autenticitatea, așa cum este ea adesea înțeleasă astăzi, nu înseamnă să pui totul pe masă, nefiltrat, în timp real. Nu este confesiune permanentă și nici transparență forțată. Pentru mine, autenticitatea înseamnă coerență. Să nu fie o diferență jenantă între cine sunt în offline și cine par în online. Restul… sunt doar filtre mai bine sau mai prost alese.
Cum reușești să obții echilibru între viața profesională și cea personală?
Sincer, nu îl obțin. Dar negociez zilnic cu mine însămi. Și am învățat că dezechilibrul asumat e mai sănătos decât perfecțiunea mimată. Nu există echilibru perfect zi de zi, dar poate exista pe o perioadă mai lungă de timp în care compensezi. Există priorități și urgențe în viețile noastre și trebuie să le facem față. Dar apoi să nu uităm și ceea ce este cu adevărat important deși nu este urgent. Pentru mine, diferența esențială este între urgent și important. Urgentul face zgomot mult și cere atenție imediată. Importantul este tăcut, dar susține totul pe termen lung. Provocarea reală este să nu ne lăsăm consumați exclusiv de ce arde acum și să nu uităm de ceea ce construiește, chiar dacă nu bate insistent la ușă. Acolo se joacă, de fapt, echilibrul.
Care este cea mai mare provocare cu care te-ai confruntat recent și cum ai depășit-o?
Să nu mai amân ce știu deja. Să nu mai aștept „momentul potrivit”, ca și cum ar exista o zi în care frica dispare complet și totul se aliniază impecabil. Am realizat pe pielea mea că amânarea nu vine din lipsă de claritate, ci dintr-o formă de protecție: ideea că, dacă mai aștepți puțin, poate nu va trebui să riști. Am depășit această provocare acceptând frontal posibilitatea eșecului. Spunându-mi, foarte simplu, că, da, pot greși. Pot fi judecată. Pot să nu fiu perfectă. Dar că stagnarea costă, pe termen lung, mult mai mult decât un pas greșit.
Pentru mine, curajul nu mai înseamnă să nu îmi fie frică, ci să nu îmi mai negociez la nesfârșit propriile intuiții. Când știu deja, dar nu acționez, începe o formă subtilă de auto-trădare. Iar ăsta e un preț pe care nu mai sunt dispusă să îl plătesc.
Ce îți dorești ca oamenii să descopere despre tine dincolo de ceea ce se vede pe ecran sau în online?
Că sunt mai liniștită și casnică decât par. Și mai liberă și nonconformistă decât las să se vadă.
Dacă ai putea crea un proiect fără nicio limitare de resurse, care ar fi acela și de ce?
Cred că ar fi un proiect de viață în care să nu mai muncesc atât de mult pentru că trebuie. Dar pentru că ne referim la profesional, mi-ar plăcea să construiesc un anumit tip de resort de wellness.
Cum îți imaginezi că va arăta următorul capitol al carierei tale?
Probabil că pe măsură ce înaintăm în vârstă, începem să facem lucrurile diferit. Mai puțin zgomotos, dar mai influent, cu mai multă greutate, cu adevărat. Nu vreau să fiu peste tot. Vreau să contez unde sunt. Și sunt pe drumul cel bun.
Am ales dintotdeauna să merg pe drumul meu, cu valorile mele, de la care mă abat tot mai puțin. Și, mai ales, cu limite clare. Nu arăt tot, nu spun tot, nu răspund la tot.
Nu-mi place să copiez, nu vreau să spun minciuni și nu doresc să susțin cauze, idei sau doctrine în care nu cred, doar pentru că sunt populare într-un anumit sezon.
Realitatea e că multe femei sunt extrem de capabile, dar profund obosite. Și nimeni nu vorbește serios despre asta. De asemenea, femeile mai au nevoie nu neapărat să fie ajutate, căci sunt foarte puternice, ci să simtă că nu sunt singure…