Am o carte lângă mine. Am citit-o acum mulți ani. E o carte fără pretenții, așa cum sunt toate cărțile care trezesc emoții, de-alea à la Fuego, dacă vrei să le spunem așa, emoții de-alea simple cu care oamenii actuali nu se mai ocupă. Privind înapoi prin fereastra bucătăriei este numele ei și dacă îți poate părea ceva similar cu versul lui Michelle Gurevich: „You turn from the kitchen window, I’m willing everything, I can’t get used to you”, să știi că nu e nimic în comun decât fereastra din bucătărie, mai bine zis spre trecut, de unde venim cu toții. În rest, fiecare cu prăjiturile lui. Unii cu alea de cofetărie, alții cu alea încropite într-o cameră unde spațiul fizic dă spațiu amintirii, unii cu scârbă pentru mirosul de copt în casă, alții cu plăcerea aproape fetișistă de a-l simți, unii cu grijă ca perdelele să nu prindă miros de mâncare, alții cu perdelele arse cu țigara mirosind a prăjeală și a Lenor. Ce rămâne comun e că toți avem bucătăria noastră. A mea este una mică, are un pervaz scoroijit (aș fi putut să-l repar, dar mi-a plăcut să-l las așa cum l-au sculptat oamenii care au locuit aici și timpul), are ghivece multe maro cu plante și niciun ghiveci cu un lămâi cum aș fi vrut, o lumină albăstruie toamna și iarna – nu mă întreba de unde, poate de la lacul din apropiere –, o masă acoperită cu față de masă în carouri pe care stau mereu două cești La Menagere (par snoabă, știu!, dar nu e așa, e puțină istorie), un tub cu sare roz, unul cu piper, un borcan de miere, unul de magiun, o dată pe săptămână, și unul cu unt de arahide, trei lingurițe într-un pahar bleu, primit la farmacie cadou la nu știu ce cumpărături făcute, un alt borcan mic cu dulceață de portocale de la greci și o vază din ceramică, cu braț unduitor în culorile Mediteranei. Aici gătesc, dar nu aici și mănânc. E o bucătărie modestă, mi-e și jenă să las oamenii să o vadă, da-i las, că e bine ca să cunoști bucătăria unui om, căci spune multe despre el. Nu că aș fi neapărat modestă, poate mai degrabă o fată simplă, cu un firesc ce curge ca mierea din linguriță pe cămașa mea de noapte, seara, ca s-o spăl eu în fiecare dimineață.
Da’ să las vrăjeala, că ăsta e un articol despre mâncare și senzorialitate, despre o hartă culinară în care punem pinuri cu amintirile. Nu te gândi la Proust, că eu nu la el m-am gândit când am început să scriu, ci la cartea asta de care ziceam și care m-a adus aici și care m-a dus pe dealurile și văile memoriei. Zacuscă, ah! Cum știam eu când mirosea a zacuscă pe scara blocului că nu mai e mult și voi pleca la facultate. Și cum mă bucură și acum când cineva îmi dă o zacuscă de casă pe care o întind pe pâine pufoasă și pun un castravecior murat lângă. Cum leagă mâncarea oamenii de oameni și de locuri, și de iubire, și de ură, nu știu ce altceva are această putere! Cum știi când vezi bezele că mergeai duminica la doamna Nomicos care făcea bezele perfecte și unde primeai la pachet, cu dulceața bezelelor, porția de jigniri a nepotului doamnei. Fiecare mușcătură din bezea era însoțită de o remarcă: „Tu nu ai așa penar și așa pixuri, tu ești săracă”. Nu spuneam nimănui. Mama ar fi suferit și pentru mine și poate și pentru ea, că și-a ales o meserie ca aceea de profesor, deși mama spune și acum că dacă ar fi să-și aleagă o meserie, tot pe asta ar alege-o, că e vocație. O cred, cum cred că, odată cu venirea ploilor, voi băga o plăcintă cu mere la cuptor. Rețeta e de la străbunica maternă Maria, e de post, cu aluat moale și multă scorțișoară și e la fel de bună ca singura prăjitură pe care o cumpăr, de la Grano, Opera, o „bestie” delicioasă cu cremă de cafea și blat crocant. Cu Opera mi-am petrecut toate serile de vară, cu plăcintele voi petrece iarna, când ticăitul și dogoarea cuptorului sunt doar o bucurie în plus până când îți vei aprinde veioza, vei lăsa pătura moale să-ți acopere tălpile reci zicând ca un copil: ce bine e! Dar ce mult e până atunci și ce puțin mi-ar trebui în clipa asta să fiu fericită. Da’ nu sunt. Nu sunt și pace! Nefericită eram și acum doi ani de ziua mea, că asta îmi iese mie în viață cel mai bine, nefericirea. Îmi iese ca și cozonacul care aproape atinge perfecțiunea. Dar să revin, nefericită cum eram, am mers cu un bărbat doi kilometri pe jos ca să mănânc o prăjitură la două lingurițe, ca să pun curaj pe mine și speranță și ca mai apoi tabloul ăsta să stea într-un poem din cel mai recent volum. Am încercat să sparg Zidul Berlinului așa, și culmea e că am și reușit. Tot nefericită eram, dar infinit mai liniștită, știu clar, într-o zi de iarnă acum trei sau patru ani, când am copt tăvi de capace pentru „piersicuțe”. Îmi spusese cu ceva vreme în urma Ioan Es. Pop că îi e dor de ele și că n-a mai mâncat una din copilărie. Am vrut să îi fac o surpriză de duminică dacă tot urma să ne viziteze. Le-am scobit, le-am făcut crema acrișoară cu dulceață, le-am colorat capacele și le-am dat prin zahăr tos. O zi întreagă până seara, când am văzut cum o bucățică de aluat pune pe fața unui om în vârstă entuziasmul unui copil. În schimb, când îmi făcea mamaie pateuri cu carne și îmi trimitea pachet la facultate, eram fericită. Fericită ca acum când merg să iau plăcinte cu carne de la nea Mihai, din Amzei. Culmea e că le mănânc fără să mă gândesc la mamaie, dar mă gândesc la mamaie când aud de prăjitura ei preferă, Londoneza, o chestie cu gem, bezea și nucă, pe care în copilărie o detestam. Ce certuri grozave aveam sub egida: E sau nu e bună Londoneza? Ce ne încurcă evocările, zic acum, și ce dor îmi e de o „fripturică” cu sos ruginiu cum doar ea făcea și cu un piure lăptos alături și de un „Hai, mamaie, să-ți fac pe spate”, că nimeni nu mai știe nici să facă friptura așa și nici să mă mângâie ca ea. Și ce dor îmi e și de plăcinta cu varză a lui Ghiocel, prietena mamei, o doamnă în vârstă de la care am învățat orânduiala anotimpurilor. Și ce dor mi-e și de mine, și de bucătăria mea mică devenită neîncăpătoare în ultima vreme pentru emoțiile mele. Și mai îmi e dor de croncănitul corbilor în zilele geroase, de părul meu lucios și rece, pe scurt, frumos, doar în frig, de pielea mea smeadă, puțin îmbujorată, de muzica lui Cave pe care vara nu o pot asculta, într-un cuvânt, de tot ce vara a pus pe pauză, ca o cutră care știe să vulnerabilizeze mai bine ca orice. Am scris nimic, poate, sau am scris cum a scris D.H. Lawrence:
The proper way to eat a fig, in society,
Is to split it in four, holding it by the stump,
And open it, so that it is a glittering, rosy, moist, honied, heavy-petalled four-petalled flower.
Then you throw away the skin
Which is just like a four-sepalled calyx,
After you have taken off the blossom, with your lips.
But the vulgar way
Is just to put your mouth to the crack, and take out the flesh in one bite.
Every fruit has its secret.