„Nu-mi spune niciodată nimic de la școală!” Am auzit de multe ori acest lucru de la părinți. Într-o lume care încurajează spontaneitatea și comunicarea, este dificil să ai un copil… tăcut. Copiii introvertiți riscă să fie interpretați greșit. Tăcerea lor este adesea percepută ca dezinteres sau timiditate, când, de fapt, ea ascunde o lume interioară bogată și profundă. Cum ajungem la ea? de Diana Moldoveanu, psihoterapeut EFT de cuplu și familie
Introversiunea este o trăsătură de personalitate definită științific prin orientarea predominantă către lumea interioară a gândurilor și a emoțiilor. Termenul a fost introdus de Carl Gustav Jung și descrie persoanele care își obțin energia din introspecție, reflecție și solitudine. La nivel neurobiologic, introvertiții au o sensibilitate mai mare la stimuli externi – lumini, zgomote, mulțimi – ceea ce îi face să prefere contexte mai calme, unde își pot regla mai bine trăirile.
Sfaturi pentru părinți
Introvertiții se exprimă în ritmul lor, au nevoie să se simtă în siguranță pentru a-și deschide lumea interioară. Dacă știm toate acestea, putem să găsim și calea către ei.
În relația cu un copil introvertit, comunicarea nu e despre cine întreabă și cine răspunde. Nu e despre a scoate „adevărul” la lumină cu insistențe. Pentru a ajunge la ei, putem oglindi cu blândețe starea lor: „Pari obosit. Cred că ai avut o zi plină.” Fără așteptări, doar o constatare caldă. Putem face o invitație, fără presiune: „Dacă vrei, putem să ne jucăm cu Lego/plușurile de-a ziua ta la școală.” Uneori, joaca spune mai multe decât o conversație directă. Sau putem pur și simplu, să stăm lângă el, fără să cerem nimic. Puteți citi împreună, desena sau face activitatea lui preferată fără a provocă o discuție. De multe ori, se exprimă prin gesturi sau prin desene.
Oferă-i spațiul său și… timpul tău
Pentru un copil introvertit spațiul personal este esențial. De altfel, fiecare copil are nevoie de un loc al lui. Introvertiții au, însă, mai multă nevoie de acest spațiu pentru a se regla emoțional, pentru a-și reface energia. Ce poți face tu, ca părinte: creează momente de liniște în rutina zilnică, fără ecrane sau activități sociale, respectă-i ritmul și nu-l obliga să răspundă să participe la anumite activități, ajută-l să găsească forme alternative de exprimare: pictură, construirea de jocuri, povești inventate împreună. Oferă-i de asemenea instrumente pentru a-și obține acest spațiu și a nu fi privit diferit, prin exemplul propriu.
Atenție, părinți!
Din perspectiva terapiei centrate pe emoții (EFT), copiii au nevoie, înainte de orice, să se simtă văzuți, acceptați și în siguranță în relația cu părintele lor. Nu ne conectăm prin discursuri elaborate, ci prin răspunsuri emoționale sincere și reglate. Un copil introvertit nu are nevoie să fie „tras de limbă”, presat – are nevoie să știe că părintele lui este acolo, atent la trăirile lui, pregătit să-l iubească exact așa cum este. În EFT, spunem adesea că legătura emoțională sigură e ceea ce vindecă, construiește și dă curaj. Iar uneori acest lucru înseamnă să însoțești copilul în ritmul său, tăcut, dar asigurându-l că ești mereu aproape atunci când are nevoie de tine.
În concluzie…
… poate cel mai prețios dar pe care i-l poți face copilului tău introvertit este timpul tău. Timp în care să nu-l împingi să fie altfel, să se adapteze repede sau să semene cu ceilalți copii. Timp în care doar să fii lângă el, cu răbdare, cu încredere și cu curiozitate. Dar ca să ajungi la toate astea, trebuie să încetinești. Să-ți iei o pauză de la „hai, zi ceva” și să respiri cu el acolo, în ritmul lui. Să-l asculți… chiar și atunci când nu spune nimic. Pentru că, uneori, cele mai importante lucruri nu se spun, ci se simt. În priviri. În prezență. Chiar și în tăcere.
Introvertit sau timid?
TIMIDUL – spre deosebire de introversiune, timiditatea este o reacție emoțională legată de teamă. Copilul se retrage sau evită contactul social pentru că îi este frică de o evaluare negativă sau de respingere. Este adesea însoțită de o suferință vizibilă: rușine, tensiune, înroșire, evitarea privirii, chiar bâlbâială sau tremor vizibil.
INTROVERTITUL – un copil introvertit observă mai întâi, apoi participă, vorbește mai puțin în public, dar spune destul de multe în medii în care se simte în siguranță. Preferă jocul simbolic, lectura, construcțiile, desenul, are nevoie de pauze după interacțiuni intense, nu cere atenție, dar o caută subtil, reacționează negativ la suprastimulare, în zgomot, în aglomerație. Spune „nu știu” sau „nu vreau” atunci când este copleșit, nu pentru că nu are ceva de spus, ci pentru că are nevoie de timp să proceseze.
Procentul de extrovertiți versus introvertiți este de 3 la 1, spun diferite studii. Ceea ce ar trebui să avem în minte este faptul că a fi introvertit nu este o problemă care trebuie „corectată”, ci o modalitate de a exista, la fel de normală și de minunată ca oricare alta.