Banca Naţională a României, care împlineşte joi 145 de ani, reprezintă o instituţie care a fost pentru statul român o ancoră de echilibru, raţiune şi credibilitate, susţine Cristian Popa, membru în Consiliul de Administraţie al BNR.
“În urmă cu 145 de ani, într-o Românie euforică, proaspăt recunoscută ca stat independent, cu aspiraţii occidentale şi aflată în plin proces de modernizare, lua naştere o instituţie fundamentală, menită să ofere încredere în viitorul poporului român. Liderii vremii, în frunte cu domnitorul Carol I, au înţeles că ţării îi lipsea un pilon financiar central, indispensabil pentru stabilitatea monetară. Fără stabilitate monetară, nu putem vorbi despre o economie funcţională. Astfel, la 17 aprilie 1880, în Monitorul Oficial era publicată legea privind “înfiinţarea unei bănci de scompt şi circulaţiune”, promulgată de Carol I. Aşa a luat naştere Banca Naţională a României, a 16-a bancă centrală din lume în ordinea înfiinţării, dintre cele aproape 200 existente astăzi. BNR era o societate cu capital românesc, în care statul deţinea o treime din acţiuni, iar persoane private deţineau restul”, scrie Cristian Popa, într-un articol de opinie postat pe Linkedin, preluat de Agerpres.
El menţionează că, în vara aceluiaşi an, Ion I. Câmpineanu, ministru de finanţe şi una dintre cele mai respectate figuri ale epocii, a devenit primul guvernator al Băncii. Iar cel considerat fondatorul BNR, Eugeniu Carada, a acceptat, în 1882, funcţia de director.
“Marile începuturi sunt adesea modeste. Chiar şi o instituţie cu greutatea unei naţiuni în spate a fost în căutarea unui loc în care să prindă rădăcini. În lipsa unui sediu propriu, BNR şi-a început activitatea în clădirea fostului Senat din Bucureşti. Dar prestigiul se construieşte şi fizic”, afirma Cristian Popa.
Conform articolului, banca a achiziţionat terenul Hanului Şerban Vodă din strada Lipscani, iar acolo, arhitecţii francezi Cassien Bernard şi Albert Galleron au proiectat şi construit impunătorul Palat al Băncii Naţionale, finalizat în 1890. Această bijuterie arhitecturală reflecta poziţia centrală a noii instituţii în statul român modern.