„Dacă ai putea să te vezi prin ochii mei, dacă ai asculta când îți spun că te admir nu doar pentru tot ce ai făcut până acum, dar și pentru că ești un om atât de responsabil, integru, delicat, atent, sensibil, frumos, de încredere, cu o disciplină personală rară… dacă te-ai vedea cum te văd eu, nu te-ai mai îndoi atât de mult de tine!”
I-am spus aceste cuvinte cuiva recent și mă uitam că, dincolo de un mulțumesc educat, citeam în ochii ei îndoială, nedumerire, uimire.
Se întâmplă să primim complimente, să ne spună cineva cât de mult ne apreciază, iar noi să auzim, dar să nu ascultăm cuvintele bune să nu aibă același impact pe care un singur cuvânt negativ l-ar avea.
Reținem rapid și pe termen lung ceea ce este negativ, cuvintele rele se impregnează în noi, mai ales dacă vin de la cineva de care ne pasă. Când e vorba însă de manifestări ale aprecierii, parcă devenim asemenea tigăii de teflon: nimic nu se prinde de noi.
De unde această condiționare?
Sunt mai mulți factori. Iată câțiva dintre ei:
În primul rând, unii dintre noi suntem mai predispuși către melancolie, unii suntem mai nevrotici, alții perfecționiști. Oricum am fi, e bine să fim conștienți și să ne centrăm corect față de ființa noastră. Nimeni nu e doar în nuanțe de alb sau negru. Toți avem diverse culori, străluciri, umbre.
În al doilea rând, multe dintre gânduri au crescut în noi puțin câte puțin, influențate de părinți, profesori, oameni în preajma cărora am crescut.
Toți ne-au îndemnat să fim mai buni în fiecare zi. Ne-au vrut, fără îndoială, binele, însă felul în care au făcut-o a lăsat diverse urme în noi.
Dacă părinții ne-au îndemnat să învățăm ca să ajungem să avem o viață bună, cu siguranță asta ne doreau. Dar comparațiile cu alții, afirmațiile de genul „9? Asta e notă?” sau „E normal să iei 10, de ce te lauzi?”, poate că au aterizat greșit acolo unde terenul era unul fragil.
Există, apoi, alți factori care pot hrăni percepția că nu suntem suficient de buni. Social media, de exemplu, poate fi unul dintre aceștia. Imaginile atent selectate, îngrijite, retușate, pot alimenta sentimentele de inadecvare ale multora, creându-le acea senzație că toți ceilalți au reușit în viață, iar ei nu.
Îmi povestea cineva că a avut mult timp impresia că era ultimul de pe planetă, că nu făcuse nimic în viață. El, care avea atunci 26 de ani și își dorea tot ce își dorește orice tânăr, alesese să lucreze, să facă o facultate, să facă sport, să petreacă timp și făcând ceea ce îl pasiona, și totuși nu avea o viață de lux, așa cum părea că ar avea alții. Fiind o persoană deșteaptă, și-a dat repede seama că, de fapt, ce vedea în social media era screen saverul vieții unora, că fiecare dintre noi își face propriile alegeri, conforme cu principiile sale.
Concluzionând, și în cazul platformelor de social media ajută să ne poziționăm corect. Ceea ce arată oamenii sunt fragmente din viață, clipe. Dacă ne uităm doar pe un album cu fotografii, riscăm să ne facem o imagine greșită despre poveștile din spatele acelor imagini. Ne-ar trebui un video al vieții persoanei ca să avem o perspectivă mai bună.
Schimbările importante din viață pot, de asemenea, declanșa această senzație că nu suntem suficient de buni; iată câteva: un loc de muncă nou, un rol nou, începerea unor studii importante, orice situație în care nu avem multă experiență și care simțim că este peste puterile noastre.
Am un exemplu personal: când am reluat lecțiile de tenis, am avut mult timp sentimentul că ar trebui să renunț, că nu sunt bună, că orice aș face, am două mâini și două picioare stângi. Nu a dispărut de tot această senzație, mai ales că pe terenul de lângă mine este mereu câte cineva care știe să joace. Ce mă ține însă este o disciplină personală și hotărârea de a nu renunța. Nu voi face performanță, asta știu, nu acesta este scopul. Mă ajută și că am o antrenoare care mă încurajează. Iar la finalul fiecărei ore am o satisfacție mare că am mai făcut niște pași, am jucat.
Uneori, mediul unde lucrăm poate fi un factor declanșator. Atunci când feedbackul este doar negativ, când nicio realizare nu este suficient de bună, când cineva ne spune continuu că nu ne ridicăm la înălțimea așteptărilor, micul impostor latent se trezește și ne sâcâie.
De multe ori, nici nu e nevoie să ne spună cineva ceva negativ sau chiar să ne dea un feedback constructiv. Senzația că orice am face tot nu suntem suficient de buni pare că este foarte prezentă la mulți oameni.
Îndoiala aceasta profundă de sine și teama că ar putea fi văzuți drept impostori pot duce la frământări teribile, la stări depresive, la anxietate, la o presiune enormă de a fi cei mai buni, presiune care, de fapt, poate afecta performanța. S-a constatat că, în mod aparent paradoxal, sindromul impostorului poate afecta persoane cu performanțe înalte, făcându-le să se îndoiască de abilitățile lor în ciuda dovezilor clare ale competenței și succesului lor. El se poate manifesta în mai multe moduri:
• Oamenii pot lucra ore excesiv de lungi, inclusiv seara și în weekend, încercând să-și dovedească valoarea.
• Unele persoane nu reușesc să adoarmă, își analizează ore în șir acțiunile, îngrijorate de ce ar crede alții despre ele; aceasta duce la energie scăzută a doua zi, la un randament sub optim, ceea ce le alimentează gândurile de insuficiență. O doză de preocupare pentru ce avem de făcut este sănătoasă, ne ajută să îmbunătățim. Dar când doza este prea mare, atunci impactul poate fi unul greu de dus. E ca în orice altceva. Orice exces e negativ pentru ființa noastră.
• Pe drumul spre serviciu, când sunt zile cu miză mare, aceștia își pot imagina sau dori ca ceva teribil să se întâmple pentru a avea o scuză să nu ajungă la destinație.
• Prin dificultăți în a internaliza succesul, atribuindu-l factorilor externi, mai degrabă decât propriei competențe. Unii devin perfecționiști, obsedați ca totul să le iasă nu cât mai bine posibil, ci ireproșabil. Culmea este însă că și atunci când le iese foarte bine, ei atribuie succesul norocului, altora, circumstanțelor. Ca și cum ar avea un comitet de critici în minte care le pun piedici încontinuu, le șoptesc că, de fapt, nu sunt buni și vor fi dați în vileag în curând.
Iată câteva strategii de a ține în frâu piticul impostor:
1. Explorarea experiențelor timpurii – ajută să înțelegem de unde vine, cum a ajuns el să ia naștere: de obicei, e vorba de experiențele din copilărie, relațiile cu părinții, frații și alte figuri semnificative care au modelat percepția noastră despre noi înșine. Această explorare poate descoperi rădăcinile sentimentelor de impostor și poate oferi o perspectivă asupra modelelor actuale de gândire și comportament.
2. Abordarea modelelor inconștiente ce pot contribui la sentimentele de impostor. Aducând aceste modele la suprafață, putem lucra pentru a le provoca și modifica. Modul în care gândim are o importanță majoră. Dezvoltarea gândirii critice este esențială.
3. Cultivarea compasiunii de sine. Multe persoane cu sindromul impostorului sunt foarte autocritice. Însă invitația aici este să ne gândim dacă am fi la fel de critici cu o persoană dragă. Dacă nu, atunci am putea să ne tratăm pe noi cu aceeași bunătate și aceeași înțelegere pe care le-am oferi altora.
4. Regândirea succesului și a eșecului. Ajută să acceptăm, să internalizăm succesul și să vedem eșecul ca pe o oportunitate de creștere, mai degrabă decât ca pe o confirmare a inadecvării noastre percepute. Aceasta implică provocarea convingerilor adânc înrădăcinate despre valoarea de sine și competența.
5. Să apelăm la cineva care să ne conțină, să ne asculte, fără a ne judeca. Îmi amintesc că bunica mea de la țară avea obiceiul, atunci când un pui se rănea, să îl ia deoparte, să îi pună penicilină în apă, să îl țină în palme din când în când, ca și cum l-ar fi mângâiat ca să îi treacă. Dacă noi am fi puiul, cine ar fi în rolul bunicii? Cine ne poate susține în demersul de schimbare? Un coach, un mentor, un terapeut, în funcție de situație. Aceștia pot oferi un spațiu sigur, unde clienții își pot explora sentimentele de inadecvare. În coaching și mentoring, explorarea este la nivelul impactului pe care experiențele din trecut îl au în prezent și ce poate fi reformulat, regândit în prezent, pentru o mai bună adaptare. Desigur, psihoterapia ajută în explorarea trecutului și înțelegerea, vindecarea rănilor. Pentru cine are noroc de un prieten foarte bun care să știe să asculte când e nevoie, care să ofere un spațiu de reflecție și repoziționare, cu atât mai bine, felicitări! Ce este important de menționat este că dorința de a ne repoziționa, de a schimba modul de gândire, împreună cu niște persoane care să ne ajute, este esențială în transformare.
Voi încheia cu o scurtă poveste. Dacă ați văzut filmul Maleficent, știți că, acolo, personajul principal, o zână înaripată, se îndrăgostește de un pământean. Acesta, în dorința sa de a avea cât mai multă putere și de a ajunge rege, îi taie aripile lui Maleficent. Aripile reprezentau o parte din puterea personală a zânei. Ștefan, căci așa îl cheamă, ajunge rege, apoi are o fetiță pe care, la botez, Maleficent o blesteamă să se înțepe în ceva ascuțit când împlinește 16 ani și să cadă într-un somn adânc. Un singur lucru o poate trezi pe copilă: iubirea adevărată. După o luptă lungă, Maleficent își recapătă aripile și este în deplinătatea puterilor. Dar ce se întâmplă cu micuța Aurora?
Se înțeapă, cade într-un somn adânc, iar iubirea adevărată vine nu de la un băiat care o sărută, ca în toate basmele, ci de la înseși Maleficent. După ce își pierde puterea prin manifestarea vulnerabilității (se îndrăgostise), și-o recapătă printr-o călătorie personală la capătul căreia manifestă din nou poate cel mai puternic sentiment: iubirea.
Dacă cineva v-a tăiat aripile în trecut, poate că nu a făcut-o intenționat, dimpotrivă, nu a știut mai bine. Dar stă în mâna și în mintea fiecăruia să își ia puterea înapoi, să își găsească propria Aurora sau mai multe Aurore. Dacă vrea!